Marea Spovedanie 24

OCCIDENTUL

Am plecat în iulie cu Lada cea roșie a lui Rodin. Eram dornic de necunoscut, deși citisem enorm despre fiecare loc pe care voiam să-l descopăr. Portbagajul era plin cu carne și cârnați în untură, ca să reziste cât mai mult, și cu nenorocitele de canistre cu benzina care ar fi trebuit să ne ajungă până în Franța. La Paris urma să primim 2000 de franci, însă până acolo era imperios necesar să ne descurcăm cu ce luaserăm de-acasă. Habar nu aveam câți bani voi primi la Perugia ca bursă, dar nu-mi prea făceam probleme cu întoarcerea. Am plecat cu cei 150 de dolari trimiși de italieni pentru drum și cu încă 50, pe care i-am ascuns în mașină fără să-i spun unchiului nimic. Îi luasem de la un coleg străin din facultate. 

Am cărat și un cort după noi, dar l-am folosit prea puțin, deoarece ideea de a-i păcăli pe occidentali că suntem doi mari amatori de viață în mijlocul naturii nu a funcționat ‒ și de câte ori am încercat am fost conduși frumos de poliție în campinguri cu plată. Nu prea înțelegeam eu cum se face că orice tăpșan de iarbă, oricât de ascuns, e de fapt proprietate privată. Am dormit până la urmă în mașină, prin parcări, folosind din plin infrastructura de igienizare pe care ți-o puneau la dispoziție autostrăzile austriece și germane. 

După primele trei zile petrecute la Viena alergând din muzeu în muzeu și umblând pe străzi sub apăsarea istoriei Sfântului Imperiu Roman și al Imperiului Habsburgic, am înțeles repede ce sursă de finanțare puteam găsi în toată această excursie. Vorbeam fluent engleză și franceză, vorbeam și puțină germană și veneam dintr-o țară comunistă despre care se vehiculau povești cutremurătoare. Mi-a fost foarte ușor să intru în dialog cu alți turiști, occidentali, și din vorbă în vorbă, din poveste în poveste să le stârnesc atât interesul, cât și mila. Le explicam de la bun început că situația noastră financiară era precară și că trebuia să ajungem la Perugia, unde primisem o bursă, iar ei ne invitau frecvent la un hotdog, o cola și nu rareori chiar la masă. 

La Nürnberg am găsit un francez căruia i-am povestit despre rolul jucat de acel oraș în perioada nazistă și pe care l-am dus să vadă palatul de justiție și celulele criminalilor naziști judecați în celebrul proces. Nu numai că ne-a ținut pe cheltuiala lui două zile, dar ne-a dat și 100 de mărci să avem de benzină, deși mi-a fost greu să-i explic ce fac doi români la Nürnberg dacă n-au bani și scopul lor e să ajungă la Perugia, în Italia. La Fontainebleau am găsit o familie de englezi cu care am petrecut o noapte întreagă în campingul de lângă castel, spunându-le povești cu Dej, Ceaușescu și, evident, Vlad Țepeș. Încă nu apăruse filmul lui Coppola, dar romanul irlandezului Bram Stocker era destul de cunoscut în Marea Britanie. Poveștile mele erau însă total diferite de roman, pe care nu am avut curiozitatea să-l citesc niciodată. 

Ușurința comunicării cu necunoscuți m-a ajutat întotdeauna să ies din situații dificile. Cu timpul, poveștile mele au ajuns să fie construite pe măsura și după dorința ascultătorului, ipocrizia pălind în spatele nenumăratelor amănunte. Cea mai banală istorioara poate fi transformată, cu puțin umor, într-o mare realizare, intr-un exploit!   Autoironia povestitorului îl face pe ascultător să devină detașat și să nu perceapă esența problemei. Doar că îți trebuie o memorie de elefant ca să nu uiți, cu timpul, ce-ai povestit. O poveste inventată, sau mai bine zis semi-inventată, trebuie repetată la infinit până când ajungi s-o crezi tu însuți, numai astfel va deveni credibilă. De aceea, cu timpul ajunsesem să cred și eu în propriile mele povești... Numai că la un moment dat ai nevoie să ștergi totul cu buretele și să te spovedești. Vei lăsa o lume întreagă decepționata că a ascultat brașoave, dar vei putea să continui să trăiești cu propriile tale amintiri. Libertatea pe care o vei regăsi după aceea îți va da o poftă de viață ca aceea de la 20 de ani. Asta trăiesc eu scriind această carte și mă bucur că, în sfârșit, nu-mi mai pasă ce cred alții.

De la Viena la Paris, am făcut un mic ocol pe valea Dunării, oprindu-ne deseori între Linz și Salzburg. Am bătut în lung și-n lat, vreo două zile, orașul lui Mozart. În Germania ne-am oprit doar la Nürnberg, dar la intrarea în Franța am fost nevoiți să căutăm un service ‒ și am avut surpriza să găsim unul chiar pentru Lada. Rodin ținea tare mult la mașina lui, i se părea că e toată averea sa, și când s-a aprins becul roșu de la ulei a refuzat să meargă mai departe până nu găsim un service. Era vorba de o simplă defecțiune a ceasului indicator, însă n-am avut scăpare până nu l-am schimbat, cheltuind suta de mărci câștigată la Nürnberg.