Marea Spovedanie 7

Marea spovedanie (partea a VII-a)

La înmormântarea tatei au venit sute de oameni, mulți în semn de omagiu pentru cel care i-a hrănit, la propriu, în anii marii infometări, fără a trage nici un avantaj material din asta. Când am ajuns asistent la Politehnică, la Catedra de matematică, secretara catedrei decidea din umbra notele la examene și săracii profesori, ca să obțină un pachet de unt, dădeau note de trecere și uneori chiar 10 multor studenți așa-ziși „piloși“. Odată cu venirea mea la catedră, doamnă Dincă a rămas fără obiectul muncii pentru că, prin tata, aprovizionam toată catedra și pot spune că între 1986 și 1990 se treceau examenele pe merit în aproape toate cazurile. Copii de mari mahări ai Securității și ai PCR au picat examenele pentru că profesorii de matematică nu mai mureau de foame.
Crearea acelei clase în liceu nu a fost în avantajul meu. Profesorii mâncau bine nu pentru a-mi da note mari, ci pentru a mă stimula să învăț și mai mult. Gândiți-vă că în clasa a noua am fost corigent la chimie, materia catedrei a cărei șefă era mama! În 1979 directorul liceului, profesorul Mirică, a făcut un careu în pauza mare, unde am fost în același timp premiat și exmatriculat: premiat pentru că urma să reprezint România la lotul largit pentru olimpida internațională de matematică , exmatriculat trei zile, cu scăderea notei la purtare, pentru că fusesem prins în laboratorul de chimie (furasem cheile de la mama) jucând bridge și bând votcă din eprubete, împreună cu alți trei colegi. Eu am băut de fapt prima bere la 20 de ani, dar cum să mă desolidarizez de colegii mei, mai ales că eu organizasem escapada?
Perioada liceului mă leagă însă mai mult de colegii de olimpiadă decât de colegii de școală. Am cunoscut la olimpiade oameni deosebiți și caractere foarte puternice. Am avut norocul, se pare, să fac parte din cea mai bună generație de matematicieni pe care a avut-o vreodată România. În 2010, la întâlnirea de 25 de ani de la terminarea facultății, toți profesorii noștri au recunoscut că niciodată facultatea nu a mai avut o asemenea generație. Numai că, din 180 de absolvenți, peste 100 au părăsit România imediat după 1990. Șpilul declinului inteligenței romanești aici se află, și voi reveni pe larg la acest fenomen.
Să mă întorc însă la olimpiadele de matematică. Naționala din 1977 a avut loc la Timișoara. A câștigat cu maximum de puncte (20) Marius Cavachi, un băiat de la liceul Mircea cel Bătrân din Constanța, elevul profesorului Caragea. Pe locul doi a ieșit Victor Nistor de la liceul de informatică Groza, coleg cu Laurențiu, prietenul meu din Oltenița. Victor avea să fie geniul în devenire al matematicii românești și chiar mondiale. S-a pierdut după plecarea lui în America la începutul anilor ‘90, deși a trecut pe la Berkeley, Harvard și acum predă la Penn-State, în Pennsylvania. Eu am ieșit pe locul opt. În 1977 lotul pentru internațională a fost făcut într-un mod total arbitrar și echipa României care va merge la Belgrad va înregistra cea mai slabă performanță din istorie, clasându-se pe penultimul loc − doar Vietnamul a terminat mai prost ca noi. Unul din membrii echipei României de la Belgrad 1977 a fost Ioan Mărgărit, actualul patron al site-ului hotnews.ro, cu care voi fi partener într-o aventură editoriala de mare succes, dar și plină de regrete pentru mine.
În iarna lui 1978 se organizează la Arbănași, lângă Buzău, la vulcanii noroioși, o tabără de matematică cu toți cei care participaseră la olimpiada de la Timișoara, pentru că statul român era preocupat să nu cumva să ieșim rău la olimpiada internațională de matematică din ‘78, programată să aibă loc chiar la București. Arbănași va fi pentru mine cumpănă vieții și cred că nu exagerez deloc. Acolo am realizat că sunt un matematician în devenire și am prins curaj. Tot acolo am cunoscut matematicieni, foști olimpici, care vor avea o influență hotărâtoare în viața mea: în primul rând pe Dan Voiculescu, fiul marelui neurolog Vlad Voiculescu, singurul român propus în 1986 pentru medalia Fields, echivalentul Nobelului în matematică, și astăzi membrul cel mai important al juriului care o acordă (cum bine se știe, Premiul Nobel nu se acordă pentru matematică din cauza unei povești de alcov: se spune că nevasta lui Nobel a avut o relație cu Mittag-Leffler, marele matematician suedez, părintele analizei complexe). Cu Dan Voiculescu voi avea o relație ciudată, îmi voi susține sub îndrumarea lui teza de licență și mai ales masterul în teoria operatorilor. Tot la Arbănași m-am întâlnit cu mentorul meu matematic, Mircea Martin, și cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei de azi, singurul matematician care m-a susținut în scandalul bursier pe care l-am declanșat, Radu Gologan, conducătorul de azi al lotului României pentru olimpiade internaționale.
În fine, la Arbănași m-am îndrăgostit pentru prima oară de o fată. Povestea mea cu Monica A., o pasiune dusă peste timpuri, a început la Arbănași și se va termina la Paris, în 1997. Monica era, în mintea mea cel puțin, copia perfectă a Mariei Laforêt, diva cu ochii de aur a muzicii franceze, și celebrul ei cântec Viens, viens va fi și laitmotivul relației noastre cu multe sincope. Mama Monicăi era inspectoarea generală de matematică pe București din acea perioadă, tatăl ei fusese ministru adjunct al învățământului în perioada Mircea Malița (amândoi au fost maziliți de Ceaușescu după afacerea Meditației Transcendentale). Pe atunci domnul A. era ambasadorul nostru la Ankara. Monica era cu un cap mai înaltă ca mine, avea 170 de centimetri .Se afla din întâmplare în tabăra olimpicilor.
Era o iarnă cu multă zăpadă și ne-am întors de la Arbănași cu un tren care a avut opt ore întârziere. Nu l-am anunțat pe tata că vin, nu m-a așteptat nimeni la Gara de Nord. Doamna A. o aștepta însă pe fiica ei, care i l-a prezentat pe Cristi Sima din Oltenița, anunțând-o că, din moment ce el n-are unde să se ducă, va veni să doarmă la ea. Familia A. locuia la vremea aceea pe Aleea Trandafirilor, actualul bulevard Mareșal Prezan, într-o casă impresionantă, cea în care a locuit Adrian Năstase între 2000 și 2004, iar la primul și al doilea etaj Văcăroiu, respectiv Traian Băsescu. Casa are multe povești, pre- și postrevoluționare. Înainte de Văcăroiu, la etajul întâi a locuit celebrul Patilineț, omul de încredere al lui Ceaușescu, cel care l-a convins pe dictator să interzică avortul. În anii ‘80 fata lui Patilineț va muri în urma unui avort provocat… După moartea ei, Patilineț va încerca să-l doboare pe Ceaușescu; urmarea a fost că a murit, pe când era ambasador în Grecia, într-un accident de mașină pe autostrada Salonic-Atena, cu Dacia de la ambasada prinsă între două tiruri... românești. Ceaușescu nu era un sentimental: prin generalul Marin Neagoe de la Direcția a cincea, elimina pe cine trebuia și mai ales când trebuia.
Imobilul din fosta Alee a Trandafirilor are la fiecare etaj câte un apartament de peste 300 de metri pătrați. Ajunși aici de la gară, am intrat într-un hol mai mare decât casa mea de la Oltenița, pavat cu dale albe și negre de marmură de Carrara. În mica încăpere din stânga mi s-a oferit un pahar de lapte și ceva de mâncare și am fost imediat întrebat cu ce se ocupă tata și mama. Demnitarii comuniști ai acelor vremuri nu mai voiau să aibă de-a face cu muncitori sau țărani, chiar dacă asta era originea lor; aspirau să se împrietenească cu fosta nobilime sau măcar cu fosta burghezie. Am răspuns că tata e turnător și mama filatoare la Oltenița, conform celebrei glume care circula în oraș. Țin minte că madam’ A. s-a rățoit în bucătărie, protestând că fiică-sa i-a adus în casă un asemenea specimen, la care Monica i-a spus că familia Sima se trage din boieri sălișteni și că a primit ceea ce merită la întrebarea nelalocul ei pe care mi-o pusese. Oricum, mama ei n-avea să mă iubească niciodată, avea orgoliul Anei Pauker și principiile lui Vasile Luca.
A doua zi m-am trezit ținut de mână de Monica și aș fi dat orice ca tata să mai întârzie măcar o zi.
Casa din Aleea Trandafirilor era o clădire stalinista din anii ‘50, construită, cred, special pentru a ține sub supraveghere demnitarii din linia a doua a PCR. Era retrasă mult față de trotuar, cu un părculeț în față și o intrare spectaculoasă pentru mașinile cu șofer, care veneau în fiecare dimineață ca să-i transporte pe demnitari la munca de partid. Livingul, de vreo 150 de metri pătrați, era impresionant. Peretele din stânga intrării în această încăpere era tapetat cu microfoane, așa că se vorbea în șoaptă. Sunt tare curios dacă în anii 2000, când Adrian Năstase a locuit aici, mai funcționau dispozitivele de ascultare. În capătul holului era o cameră de dimensiuni normale, și acolo se adunau toată lumea, probabil și pentru că era singură cameră safe. În acea cameră am dormit și eu. A fost cea mai luxoasă reședință pe care am văzut-o în anii puterii populare, dar viața înăuntrul ei se desfășura, de fapt, sub supravegherea unui veșnic Big Brother.
Între 1978 și 1980, povestea mea cu Monica a fost de o puritate totală. Ne vedeam doar în week-end, când veneam, duminica dimineața, la cercul de matematică de la Universitatea București, pe care-l ținea atunci Radu Gologan. Duminică după-amiaza, înarmat întotdeauna cu un buchet de flori, mă prezentam în Aleea Trandafirilor, fremătând de bucurie și de iubire. Cu timpul, madam’ A. ne-a permis să ieșim și în scurte plimbări prin Parcul Herăstrău, unde, scăpați de Big Brother, puteam vorbi în deplină libertate. Ne scriam enorm, și fiecare scrisoare avea o geneză aparte. Am păstrat acele scrisori care, recitite, încă mă fac să freamăt. Relația cu Monica a fost benefică și ca să-mi înfrâng complexul legat de statura: deși eram cu un cap mai mic decât ea, a avut întotdeauna grijă să nu mă facă să sufăr din cauza asta.
Monica era elevă la celebrul Liceu 24, supranumit „liceul de ștabi“, actualul Jean Monnet. Toți copiii decidenților PCR învățau acolo. Tartorul liceului era Vladimir Matrosenko, profesor de matematică celebru în epocă, deopotrivă carismatic și având un mare avantaj fizic − semăna frapant cu Clark Gable. Fetele îl adorau, băieții erau impresionați de caracterul lui puternic. Ajunsese la Liceul 24 cu ajutorul doamnei inspectoare-șefă de matematică , și într-un timp record devenise bun prieten nu numai cu elevii, dar și cu părinții lor, toți cu funcții importante în aparatul de partid și de stat. Matrosenko se mută însă în 1979 la liceul Bălcescu, pare-se după un conflict deschis cu Elena Ceaușescu. Era un tip de o inteligență pătrunzătoare și ascensiunea lui fusese prea rapidă pentru viteza de reacție a înaltei conduceri comuniste, care, neștiind la ce să se aștepte, i-a retezat, în chip profilactic, aripile.
Și totuși Matrosenko a produs matematicieni de valoare, lansând pe orbită cel puțin două nume: Florin Pop (fiul ministrului adjunct de externe, ambasador al României la Budapesta în 1989 neclar cine a fost ambasador, Florin sau taică-su?, actualmente profesor la Universitatea New York) și Vladimir Mașek (specialist în matematică financiară și administrator al unui fond de investiții la Chicago). Voi reveni cu amănunte asupra celor doi. Cum nu am fost niciodată convins că pot reprezenta o atracție pentru femeile care îmi plăceau, nu ascund că am fost deseori gelos pe bărbații care au gravitat în jurul Monicăi, de la colegul ei Bogdan Neculoiu (fiul generalului de Securitate Neculoiu) și până la Dinu P., în anii ‘90. O singură relație a mea va depăși în intensitate această poveste de dragoste adolescentină, cea cu viitoarea mea soție. La sfârșitul liceului, Monica va intra la arhitectură, iar eu voi pleca în armată. Odată întors de-acolo, deși student la matematică peste drum de ea, relația noastră se va răci complet, ca să se reaprindă cu o pasiune dementă peste ani, în 1995, la Paris, nemaipăstrând aproape nimic din diafanul anilor de liceu. Până acolo însă mai sunt multe de povestit.