Am avut o copilărie liniștită. Tată, care avea 12 ani la sfârșitul războiului, a încercat să-mi dea acea educație de care „timpul ce i s-a dat” îl privase pe el. Era un om aspru, de un pesimism ireconciliabil. Din cauza dosarului, a trebuit să renunțe la visul de a deveni medic uman; a absolvit medicina veterinară în 1958. Pentru a nu fi dat afară și de la medicină veterinară, a folosit abundent rezerva de cocoșei a bunicului. Am fost mereu fascinat de poveștile lui din liceu. Urmase cursurile liceului Mihai Viteazul din București, stând la internat, și singurele amintiri din tinerețe pe care mi le-a povestit erau legate de această perioadă. Nu și-a exprimat niciodată pornirile anticomuniste în fața mea, era disciplinat și fricos. În 1989 l-am acuzat de lașitate și nu a protestat…
A fost foarte dur cu mine. L-am văzut zâmbind abia după ce am terminat facultatea. În fiecare seară îmi lipea pe ușă programul de a doua zi, pe care-l întocmeam împreună, după negocieri intense − eu doream, bineînțeles, mai multă joacă, el mai multe ore de franceză, engleză, germană sau pian. Nu am reușit de fapt niciodată să-mi impun punctul de vedere. Dar eram supus și respectam programul. Existau și activități sportive în acest program, numai că trebuiau făcute organizat, așa că rareori obţineam câte două ore de joacă pe stradă, cu ceilalți copii. Tata era oripilat de joaca pe stradă, o numea „bătutul birboancei“. Spunea: „Copiii care bat birboanca nu ajung nicăieri.” Greșit! Unii au ajuns chiar generali ai Securității lui Ceaușescu… Din cauza acestui program care mi-a lăsat foarte puține grade de libertate, copiii mi-au lipit porecla „Chinuitul”. Am purtat-o cu demnitate până la terminarea liceului.
Eram un copil firav, ca să nu spun rahitic. Nu mâncam nimic, orice masă era o problemă. Mamă, săraca, nu știa ce să-mi mai facă, doar-doar să mănânc ceva. Problema a persistat până la terminarea liceului. Am fost cel mai mic din clasă tot timpul școlii. La 18 ani măsuram doar 158 de centimetri. Mă născusem cu o ectopie testiculară bilaterală, adică testiculele nu coborâseră în scrot în perioada intrauterină. Tata a remarcat imediat după naștere anomalia și a pornit o întreagă epopee ca să găsească o soluție.
La început foarte mulți doctori l-au sfătuit să-mi facă un tratament hormonal, dar tata a refuzat. Urmând sfatul profesorului Timuș, am ajuns la spitalul Grigore Alexandrescu, la chirurgul Vereanu. Acesta i-a propus tatei să-mi facă două intervențîi chirurgicale, la 4 și la 5 ani. Era ceva destul de complicat pentru vremea aceea, mai ales că necesita anestezie generală, dar Vereanu, deși nu mai încercase o dublă coborâre testiculară, a spus că sunt mari șanse de succes. Tata se frământa, încercând să aleagă cea mai bună soluție, și, chiar după ce am redevenit normal, a rămas umbrit de un pesimism îngrozitor și de o tristețe continuă, neștiind dacă soluția aleasă fusese cea mai bună. Cred că a citit tot ce se publicase până atunci pe tema acestei anomalii și abia apoi a ales cuțitul în detrimentul tratamentului hormonal. Timpul îl presa, eu mă zvârcoleam deseori pe covor din cauza durerilor, mai ales la 4 ani, când testiculele crescuseră și nu mai aveau loc în canalul inghinal. Înainte de operație, tata a semnat o hârtie prin care accepta riscul să rămân un pic retardat, și de aceea am fost dat la școală la aproape 8 ani. Mai târziu am fluturat deseori acea hârtie, ca să mă laud cât de inteligent aș fi putut fi dacă mă nășteam normal.
Operațiile au decurs perfect. Practic am renăscut la 5 ani. Problema creșterii în înălțime a persistat însă până la 20 de ani, când, în sfârșit, am ajuns la 172 de centimetri. A fost singurul complex pe care l-am avut în școală. Părea o problemă irezolvabilă și mă preocupa mai mult pe mine decât pe părinți. Tata m-a dus deseori, în adolescență, la Institutul de Endocrinologie Parhon, la profesorul Victor Ionescu, care îmi măsura cartilagiile de creștere și ne asigura mereu că voi atinge cel puțîn 170 de centimetri. Eu nu prea aveam încredere, mă măsuram la tocul ușii în fiecare zi și nu vedeam nici o îmbunătățire a situației. Ionescu mi-a zis, în plus, să nu cumva să merg la fete înainte de a atinge înălțimea promisă, ceea ce mi-a amplificat frustrarea. Doctorul Ionescu era foarte simpatic, dar, din cauza unei poliomielite din copilărie, măsura doar 140 de centimetri, era pitic. De câte ori ieșeam de la Parhon, eu protestam: „Bine, tată, dar dacă ăsta n-a reușit să se facă pe el să crească, cum o să reușească cu mine?“ Tata îmi răspundea cu umor: „La vârsta ta nu era endocrinolog.“
Fiind mereu cel mai mic din clasă, nu prea intrăm în clinciurile inevitabile ale copilăriei, iar când o făceam eram un fel de ciuca bătăilor. Prin clasa a cincea m-a bătut până și Geta Alexe, cea mai mică fată din clasă, și am fost nevoit să suport glumele colegilor câțiva ani buni după aceea. Cum nu săream niciodată la bătaie, fiind convins din start că voi pierde, mi-am dezvoltat puternic alte arme: replica tăioasă, umorul sarcastic. Când eram mic luam bătaie imediat, după fiecare replică, iar acum reușesc, fără să vreau, să-mi fac foarte ușor, și mai ales gratuit, dușmani. Uneori, din inerție, reușesc să umilesc până și persoanele pe care le iubesc.
Deși preocupările extrașcolare mă atrăgeau mult mai mult decât programa oficială, am reușit să fiu primul la şcoală din clasa întâi până într-a douăsprezecea. Învățam conștiincios la toate materiile doar ca să-l mulțumesc pe tata. Nu-mi plăcea nici o materie și, cum nu puteam să ies la joacă cu ceilalți copii, m-am refugiat în lectură. Tata mă învățase să citesc pe diagonală, dar abia −mult mai târziu, la facultate, am reușit să folosesc eficient metoda. Deși eram premiantul clasei, tata îmi spunea mereu să nu mă culc pe laurii de la Oltenița, pentru că sunt de plastic și pentru că, de fapt, în România sunt cel puțin 10 000 de copii de vârsta mea mult mai buni decât mine la școală.
− Bine, și cum pot eu să mă întâlnesc cu acești 10 000 ca să văd unde mă aflu?
− Singura ta șansă să-i întâlnești ar fi să te duci la concursurile școlare, adică la olimpiade, acolo se află crema elevilor din toată țara, dar eu nu cred că ai vreo șansă, replica imperturbabil tata.
Așa m-am hotărât să mă duc la olimpiade. Numai că pentru clasa a cincea se organiza doar olimpiada de matematică, materie la care nu străluceam deloc; fizica și chimia apăreau în clasa a șaptea, iar literatura abia în primul an de liceu. Inițial am refuzat să mă duc la olimpiada de matematică, dar repetatele glume de acasă privind teama mea de a mă confrunta cu cei 10 000 de elevi din România mai buni ca mine m-au făcut până la urmă să risc. „Fie ce-o fi, trebuie măcar să-i cunosc pe băieții ăștia superinteligenți”, mi-am zis. Am întrerupt încercările literare (începusem să scriu la Crăciun o nuvelă SF, un fel de „amintiri despre viitor“ ale lui Däniken în ambianță românească) și m-am apucat să fac exerciții la matematică, pentru că în primăvară începeau concursurile.
Profesoara de matematică de la școală, tovarășa Cristache, era îngrozitor de rea și, pe deasupra, era cocoșață − o poreclisem Coco −, ceea ce nu mă îmbia deloc să mă apuc de matematică. Asta spre deosebire de doamna Mirică, profesoara de literatura română, o frumoasă brunetă cu ochii verzi, care m-a fascinat în școală și chiar mulți ani după aceea. Coco, profund complexată din cauza handicapului fizic vizibil, preda cu o pasiune greu de imaginat matematica. Fiecare lecție părea a fi ultima din viața ei. În cele 50 de minute reușea să aibă cel puțin un dialog cu fiecare elev din clasă, și eram vreo 28. Demonstra teoreme, repeta formule, exemplifica, era pasională… dar nu ne transmitea nimic. Era ca un violonist care cântă perfect, dar fără acel sunet secund indispensabil pentru orice interpretare memorabilă, un fel de Gidon Kremer al matematicii gimnaziale. Relația mea cu Coco, în cei patru ani de gimnaziu, va fi dificilă, haotică și veșnic imprevizibilă. Nici astăzi nu știu exact dacă am urât-o sau am iubit-o, dar cu siguranță îi port un respect ciudat și știu sigur că a avut o influență deosebită în viața mea. Munca depusă de Coco mă impresiona, dar rezultatul ei era decepționant. Îmi dau seama că e ca și cum v-aș spune că sunt impresionat de Șolohov pentru că a luat Premiul Nobel, dar nu dau doi bani pe romanul Donul liniștit…
În ianuarie 1973 m-am dus la Coco și i-am spus că vreau să mă înscriu la olimpiada de matematică, nu pentru că îmi place matematica, chiar urăsc să fac probleme și exercițîi, ci pentru că așa vrea tata . „Tata mi-a spus că sunt 10 000 de copii mai buni ca mine, eu nu cred asta, drept care o să mă duc la olimpiada de matematică să-i cunosc și să-mi măsor puterile cu ei: prin urmare, ce-ar trebui să fac ca să câștig olimpiada?“
Coco n-a înțeles nimic din problema mea cu tata, dar mi-a dat cartea cu probleme de geometrie a lui Țițeica și zece numere din Gazeta matematică seria B, ca să fac exerciții pentru clasa a cincea. M-am întors la ea peste o săptămână, cerându-i o carte în care să fie demonstrate formulele, pentru că nu reușeam să memorez nici una. În aceeași zi, Coco a pierdut trei ore după școală ca să-mi explice logic cum se deduc formulele. Astfel m-am putut întoarce acasă și, spre surprinderea mea, am reușit să fac din prima, fără mare efort, o droaie de probleme și exercițîi care până atunci mi se păruseră inaccesibile. Gazeta matematică a fost o altă afacere bună: conținea probleme de perspicacitate și reușeam să le rezolv, bucurându-mă în același timp de fiecare soluție. Am început chiar să trimit revistei rezolvări prin poștă, iar câteva mi-au fost publicate. Am rămas impresionat că cineva le citea și aprecia munca mea. La nici măcar șase luni după aceea, am propus o problemă inventată de mine și mi-au publicat-o − a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea. Tata și mama nu dădeau doi bani pe judecățile mele, dar se găsise cineva care să le ia în serios. Mi-am adus aminte de acea zi peste ani, în 2005, când am intrat acționar la Hotnews doar ca să am unde să-mi public ideile fără ca cineva să le cenzureze.
În martie 1973 au început concursurile de matematică. La faza pe școală și pe oraș, am obținut punctajul maxim și astfel am ajuns la ultima fază pentru clasa a cincea, faza pe județ, Oltenița fiind în județul Ilfov. Concursul s-a ținut la Liceul Agricol din Brănești într-o duminică rece de la începutul lui aprilie. M-am trezit cu noapte-n cap, la cinci. Tata era deja pregătit, încălzise și Fiatul cu care urma să mă ducă la concurs. Era ciufut, bombănea că suntem în întârziere, iar mie mi se lipeau pleoapele. Pe drum, nici un cuvânt de încurajare, iar la intrarea în liceu nici măcar inofensiva urare de succes. „Ai grijă“, atât am auzit.
Băncile de la Brănești erau pe dimensiunea elevilor de liceu; eu, fiind foarte mic, nu ajungeam cu picioarele până la podea. Drept urmare, le-am bălăngănit zgomotos timp de trei ore, spre disperarea supraveghetorilor, care mi-au atras atenția cu asprime că ar putea să mă dea afară din concurs. Subiectele nu mi s-au mai părut ușoare. Prima problemă era o aplicație banală a metodei reducerii la absurd, dar Coco nu apucase să mă învețe reducerea la absurd, nu fusese suficient timp. Reducerea la absurd este cea mai mare găselniță a logicii matematice, oricine o folosește în viața de zi cu zi are un surplus de coerență și de intuiție. Nereușind s-o aplic repede, am trecut mai departe, am rezolvat celelalte patru probleme și, după fiecare succes, am revenit la prima: dar nimic, nici o sclipire, nu știam de unde s-o apuc. Am ieșit din sală supărat și cu o singură idee: că mai am doar șansa ca nici ceilalți să nu fi rezolvat prima problemă.
În curte, cu ceilalți copii, visul primului loc s-a evaporat brusc: toți au decretat că prima problemă fusese cea mai ușoară. Grele erau considerate ultimele două probleme. Oare de ce? Eu dădusem soluții − să fi greșit și la acele probleme? Toată lumea vorbea de problema cu musca, părinții erau revoltați de cât fusese de grea, iar unul dintre ei, profesor de matematică la liceu, afirma că se poate rezolva doar cu serii, și asta abia în clasa a XI-a. Problema cu musca suna așa: Între București și Pitești sunt 100 km. În același timp, din București și din Pitești pleacă pe aceeași linie, unul spre celălalt, două trenuri cu viteza de 50 km/h fiecare. Odată cu trenul din București pleacă și o muscă având viteza de 70km/h, care depășește primul tren, întâlnește al doilea tren, se întoarce, întâlnește din nou primul tren, se întoarce și tot așa, până când trenurile se întâlnesc și musca moare. Câți km a zburat musca?
Cum musca schimbase de o infinitate de ori sensul de parcurs, toată lumea spunea că e imposibil ca un copil de clasa a cincea să calculeze distanța pe care o parcursese. În timp ce toți cei îngrămădiți în curte își dădeau cu părerea și ajunseseră deja să-l înjure pe inspectorul-sef pe județ, ba chiar și pe ministrul învățământului, eu, cu jumătate de gură, am zis: „E foarte simplă, eu am făcut-o… Musca zboară până moare, deci până se întâlnesc trenurile. Cum trenurile se întâlnesc după o oră, musca zboară o oră; și cum viteza muștei e 70 km/h, musca a zburat 70 de km, nu-i așa?“ S-a făcut brusc liniște. Simplitatea soluției era dezarmantă. Pentru mine a fost primul moment de fericire pe care-l trăisem până atunci.
M-am dus să-l caut pe tata și să-mi declar victoria. Tata aștepta, cuminte, în mașină, cu paltonul pe el și cu motorul oprit, deși afară erau puține grade peste zero. I-am turuit povestea cu musca și mai ales m-am lăudat cu soluția pe care o găsisem. Mi-a răspuns telegrafic, cu o întrebare pe care nu voiam s-o aud atunci:
− Ai făcut toate problemele?
− Nu, doar patru din cinci.
− Mă așteptam. Hai, urcă în mașină, să mergem.
Ne-am întors acasă fără să mai vorbim pe drum despre concurs.
( va urma)
Sankt Moritz, 11 mai 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu