Marea Spovedanie 19…..cu dedicatie lui Mos Craciun

Mos Craciun:  Domnu' Sima, din partea mea succes la "riscuri" , daca aveti malai. Dar energia-forget about it. Ati vazut ce se intampla cind risti UNDE nu trebuie ! Nimeni nu vrea sa va discrediteze .Veniti in RO, aduceti si "arhiva" , sau se poate si prin teleconferinta.

În primăvara lui 1982 m-am mutat de la Paula Bivolaru (exasperată până la urmă de atâta bridge şi petreceri, mă rugase să-mi găsesc altceva) pe Şoseaua Olteniţei, la doamna Cornoiu, într-un bloc nou făcut de comunişti din prefabricate şi vândut la cei merituoşi pe o căruţă de bani. Viaţa în Bucureşti se vedea de-acolo cu totul altfel decât din Sandu Aldea. În fiecare dimineaţă, mersul la facultate pe scara autobuzului 331 era o cascadorie. Cartierul Piaţa Sudului era o aglomerare urbană murdară, tristă şi săracă. În blocul meu se amestecau muncitori, funcţionari și profesori universitari al căror liant era doar obedienţa faţă de partidul comunist, fără de care n-ar fi locuit în veci în noile cutii de chibrituri ce răsăreau peste noapte. Complexul comercial din piaţă era locul unde îşi petreceau colocatarii mei majoritatea timpului liber, aşteptând cu stoicism la interminabile cozi un pachet de unt sau o bucată de carne: o masă de oameni încolonată în lupta pentru supravieţuire şi nemaiavând timp să gândească, să spere ori să iubească.

Înainte de orice altceva, bucureştenilor li se luase Timpul. Ideea s-a dovedit genială şi i-a determinat pe comunişti să înceapă construcţia celor şase „circuri ale foamei“, unde fiecare sector din Bucureşti trebuia aliniat la cozi. Astăzi circurile foamei au devenit mallurile noii societăţi de consum, dar scopul lor primordial a rămas tot acela de a-ţi fura timpul. Clasa de mijloc de astăzi este prea ocupată să-şi petreacă vremea la mall ca să mai poată realiza că o foarte mică minoritate îi decide între timp viitorul. Dispariţia timpului liber individual este cea mai perfidă metodă de manipulare şi îndobitocire a populaţiei şi ar putea fi contracarată doar de acţiuni culturale dirijate de o elită. Dacă însă rezistenţa prin cultură s-a manifestat cu oarecare forţă în perioada comunistă, azi ea este firavă şi caducă. Elita culturală din perioada comunistă se suprapunea în mare parte cu disidenţa; cea de astăzi e dispersată, nepopulară şi începe deja, la rândul ei, să-şi piardă timpul. Societatea de azi discreditează constant şi consecvent orice idee radicală de schimbare, iar noua elită îşi pierde entuziasmul încă de la prima înfrângere mediatică.

Aceste manipulări nu sunt însă perfecte. Adunând masele într-un singur loc, comuniştii nu şi-au dat seama că astfel informaţia va începe să circule, că revolta contra sistemului se va organiza la coadă şi se va difuza cu o viteză extraordinară. Cozile lui Ceauşescu au fost înlocuite azi de internet. Deja anumite guverne au început să îngrădească accesul liber la informaţie (vezi cazul Chinei), dar nu cred că cineva va putea stăvili o revoltă generală avându-şi punctul de pornire pe internet. Ceauşescu şi-a trimis ofiţerii de Securitate la cozi; americanii se bazează pe controlul enorm pe care Google şi Facebook îl au asupra ideilor revoluţionare ale utilizatorilor . Nu cred însă că vor stăvili schimbarea ce pare iminenta – o vor amâna doar.

Sosirea mea în gazdă la doamna Cornoiu a schimbat mult habitudinile locatarilor de la etajul cinci, unde locuiam. Totul a pornit de la faptul că la români ideile trec, mai totdeauna, întâi prin stomac, şi abia apoi se conturează în conştiinţă… Tata îi aducea doamnei Cornoiu alimente imposibil de procurat şi într-o cantitate suficientă pentru a hrăni patru persoane, nu două. Zvonul s-a răspândit imediat pe tot etajul şi nu după multă vreme tata a început să-mi aprovizioneze vecinii cu alimente la preţ oficial. Asta m-a făcut imediat foarte popular pe scară, îmi era tot mai greu să refuz invitaţiile insistente la o cafea. În plus, eram singurul din bloc care asculta la vremea aceea Europa Liberă fără pic de frică. Deşi încă mult timp s-au temut să deschidă radioul, toţi vecinii erau bucuroşi să afle de la mine ce se mai spune la „şopârliţă liberă". Dezobedienţa faţă de regim s-a instalat pe nesimţite.

În perioada în care am locuit pe Şoseaua Olteniţei m-am îndrăgostit de Cristina G., fata care la admitere intrase cu 10 plin în faţa noastră, a tuturor olimpicilor. Nu eram colegi de facultate. Cristina era cu un an înainte pentru că noi, băieţii, pierduserăm acel an cu armata. Era o fată atrăgătoare, cu umor, dar şi cu foarte mult tupeu. Ca în toate relaţiile mele cu femeile, am început să flirtez cu ea din curiozitate. O curiozitate bine definită, nu generală: voiam să aflu cum naiba reușise să facă, la admitere, toate tezele de 10, fiind singurul neolimpic pe lista primilor 10 admişi, ba ieșind și prima pe listă. Pe vremea aceea clasamentele la admitere la orice facultate se afişau pe două liste, una de „încorporabili“ şi alta de „neîncorporabili“, adică, lăsând deoparte câteva excepţii, una de băieţi şi alta de fete. Clasarea Cristinei prima, cu 10 plin, pe lista de neîncorporabili nu făcuse valuri printre studenţi şi profesori pentru că noi, olimpicii, eram cu toții băieți, deci încorporabili. Eu însă am observat încă din vara lui 1980 că o fătucă avusese medie mai mare ca noi și începusem să întreb, curios, cine este. Era şi un pic de misoginism la mijloc: nici o fată nu reuşise până atunci nici măcar să intre în vreun lot lărgit pentru olimpiada internaţională, așa că ni se părea de neconceput ca o fată să ne bată, fie şi la un concurs uşor cum fusese admiterea. Era împământenită printre noi ideea că în toată istoria matematicii existau doar două femei care dăduseră numele lor unor teoreme, Emmy Noether şi Sophia Kovalevskaya, şi că amândouă trebuiau să se bărbierească de două ori pe zi. Dacă în cazul lui Noether legenda ar putea fi adevărată, este suficient să-i vezi portretul Sophiei Kovalevskaya ca să-ți dai seama că, în cazul ei, legenda e doar o răutate a comunității misogine a matematicienilor din secolul XIX. 

Așadar, frumoasa blondă nu-şi avea locul printre noi şi asta mă intrigă enorm. Trebuie să recunosc că nu mi-a fost uşor să-i fac capul mare Cristinei, dar până la urmă orgoliile noastre au ajuns la un compromis. Eu am renunțat la o parte din aroganţa şi aerele de tânăr rebel atoateştiutor, ea − la ceva din tupeul caracteristic copiilor din protipendadă comunistă. Cristina locuia într-o somptuoasă vilă de pe strada Roma. Tatăl ei era generalul G. Istifie. Habar n-aveam cine era exact, știam doar că e general în armată. Deşi nici un obiect din acea casă naţionalizată nu se potrivea cu locatarii, eram prea îndrăgostit pentru a-mi pune întrebări şi Cristina a avut grijă ca întâlnirile cu părinţii ei să fie cât mai rare. Cum doamna Cornoiu era o femeie discretă, deşi de modă veche, petreceam cam tot timpul la mine. 

A fost o frumoasă poveste de tinereţe care ar fi durat, poate, mai mult dacă într-o zi, la ieşirea de la facultate, n-ar fi apărut tatăl Cristinei care mi-a cerut să vorbim între patru ochi. A fost mai degrabă un monolog pe care eu l-am ascultat stupefiat. Mi-a relatat mai întâi, cronologic şi cu o precizie elveţiană, tot ce făcusem şi vorbisem cu fiica sa, minuţios, cu detalii, fără să greşească nici un loc sau moment şi mai ales fără diplomaţie sau jenă. Cred că nu-și dădea seama că e în afara serviciului. După ce şi-a etalat puterea, adăugând că e la fel de bine informat și asupra familiei mele, m-a întrebat protocolar ce intenţii am. I-am răspuns că n-am nici o intenţie, că îmi face plăcere să fiu prieten cu fiica sa şi cred că plăcerea e reciprocă. „În acest caz, ar fi bine să-ţi precizezi repede intenţiile“, mi-a răspuns generalul, lăsându-mă să-mi imaginez ce s-ar putea întâmpla dacă nu mi le voi preciza după gustul său.

Cristinei nu i-am povestit întâlnirea şi eram atât de speriat, încât nu ştiam cum să ies cât mai repede din relația cu ea fără să produc alte animozităţi în familia G.. La câteva zile după aceea ar fi trebuit să mergem la un concert Boomtown Rats, ultimul concert în România al unei trupe occidentale până la revoluţie. Trupa avea un hit la mare modă atunci, cu un nume ce-mi era, parcă, predestinat: „Tell me why I don't like Mondays“. Cristina făcuse rost de două bilete pentru noi. Ea şi Victor Nistor se plăceau şi, după o discuţie cu el în care i-am zis că vreau să ies din relaţia asta, i-am propus Cristinei să se ducă cu Victor, inventând un motiv plauzibil ca eu să nu pot merge. Luni, după concert, m-am dus la Victor să-l întreb ce s-a întâmplat. Totul era ok. Deşi mă simțeam uşurat că ieșisem din această relaţie, nu pot să nu recunosc că am suferit ceva vreme. Permutarea făcută de Cristina într-o singură zi îmi afectase puternic orgoliul. În plus, nu aflasem cum izbutise să iasă prima la admitere. În anul ei Cristina era o studentă foarte bună, dar nu excepțională, şi se eschivase cu inteligenţă ori de câte ori abordasem subiectul admiterii. 

După revoluţie atât cartea lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii, cât şi relatările presei au dezvăluit că tata G. fusese general de Securitate, şef al departamentului ascultări-interceptări, omul care pusese microfoane şi camere video inclusiv în dormitoarele înalţilor demnitari comunişti, spre deliciul Elenei Ceaușescu, care viziona cu nesaţ înregistrările. Nu mai e nevoie să explic de ce posibilul tată-socru era atât de bine informat. Și azi mă gândesc cu groază la grotescul scenei în care generalul a vizionat înregistrări din dormitorul meu cu propria-i fiică sau la jena pe care trebuie s-o fi avut când subalternii i-au prezentat casetele, realizând că nu va fi singurul spectator. Cât de josnic poţi să fii ca să-ţi înregistrezi copilul în momentele lui intime, şi asta fără ca nimeni să ţi-o ceară?!

Victor a avut mai puţin noroc decât mine. Povestea lui cu Cristina s-a terminat printr-o căsătorie şi naşterea unei fetiţe. La câteva luni după aceea Victor a fost scos în stradă, spunându-i-se că misiunea sa de inseminare se terminase. Aşa am aflat, la rândul meu, ce „intenţii“ aştepta, pesemne, generalul şi de la mine. Caracterul securistoid al familiei se va vedea abia după revoluţie, când Victor, ajuns profesor la Harvard şi apoi la Penn-State University, va fi nu numai obligat să plătească pensie alimentară, ci şi hărţuit până la nivelul de a nu mai putea veni în ţară din cauza proceselor intentate de fostul general, care se pare că nu-şi pierduse prea mult din putere.

Nimic nu este întâmplător… Astăzi Cristina este profesoară de matematică la liceul Jean Monnet, fostul Liceu 24 din perioada puterii populare, supranumit „liceul de ştabi“ și frecventat pe vremuri de Nicu Ceaușescu, Serghei Mizil, Monica şi Cristina  însăși. Liceul rămâne şi astăzi un fel de Hitlerjugend al puterii în funcţie: de aceea e greu să găseşti acolo vreun olimpic (e mult mai uşor să găseşti poveşti cu eleve violate de profesori). Morala lui G. Istifie bântuie încă prin clase, deşi Cristina (când era elevă) a fost mutată la Bălcescu, actualul Sf Sava, unde a şi terminat sub directa supraveghere a marelul Matrosenko, matematicianul de casă al nomenclaturii. Există totuşi o diferenţă. Dacă pe atunci G. sau Angelo Miculescu sau alţi nomenclaturişti căutau gineri cât mai inteligenţi pentru fetele lor, astăzi inseminarea se face înăuntrul noii clase diriguitoare. Burghezia post-decembristă nu împarte averile, ci le uneşte… şi nu numai averile. Încuscririle tot mai dese între membrii clasei politice mă fac totuși să sper că, tot spălându-şi rufele în familie, vor fi până la urmă aneantizați de propria lor mizerie.

La începutul anului doi, în septembrie 1982, am fost prima oară la strânsul recoltei, aşa-numita practică agricolă. Industrializarea forţată şi colectivizarea agriculturii cu bâta reduseseră masiv populaţia rurală, iar cei rămași încă la ţară nu aveau nici un chef să muncească pământul şi în acelaşi timp să moară de foame, pentru că tot ce adunau mergea la stat şi la export. Dacă însămânţările şi prășitul se mai făceau mecanic, recoltarea era, în România anilor ’80, o muncă manuală dură, pentru care comuniştii făceau apel la armată, elevi şi studenţi. În acea toamnă am fost duşi pe malul Dunării, în comuna Gogoșaru, în apropiere de Giurgiu, la cules de roşii şi de arpagic. Nu cred că economic eram o soluţie viabilă pentru strânsul recoltei. Munceam puţin şi foarte prost, eram neascultători şi dezorganizaţi şi încercam să transformăm tabăra de muncă într-o tabără studenţeasca de vacanţă. În plus, statul cheltuia cu cazarea, masa şi supravegherea noastră mai mult decât dacă i-ar fi plătit regeşte pe localnicii țărani să strângă recolta, mai ales că aceştia aveau mare nevoie de produse agricole pentru a supravieţui iarna. Din cauza studenţilor mai mult de jumătate din recoltă se strica sau se risipea. A-i aduce pe studenţi în mediul rural crea pe deasupra o breşă în propaganda comunista: ţăranii înțelegeau că viitoarea generaţie nu crede o iotă din ideologia comunistă şi că societatea socialistă multilateral dezvoltată nu e decât o lozincă fără conținut și fără adepţi. Boicotul nostru se răsfrângea negativ asupra ţăranilor, care lucrau mai puţin, convinşi de noi că singura şansă e revolta, dar prea fricoşi pentru a încerca ceva.

La Gogoșaru am fost împreună cu profesorul de ecuaţii Mirică, şeful delegației agricole studenţeşti şi secretarul organizaţiei de partid pe facultatea de matematică. Mirică era inteligent, fin psiholog, dar un comunist inflexibil. Nu credea în ceea ce făcea, obedienţa faţă de partid venea mai mult din oportunism şi dintr-o dorinţă exacerbată de a parveni în ierarhia Facultăţii de Matematică. Era lector la Catedra de ecuaţii şi, cum ştiinţific era dominat de geniul profesorului Viorel Iftimie (o minte sclipitoare, care publicase articole inclusiv cu Lars Hormander, laureat al Medaliei Fields în 1962 şi părintele ecuaţiilor lineare cu derivate parţiale), hotărâse să promoveze pe cale politică. Urma să dau examenul de ecuaţii diferenţiale ordinare cu Mirică în vara următoare şi fusesem avertizat că stricase multe medii ale multor studenţi eminenţi. Eram însă prea arogant (şi prea mândru de faptul că, deja în anul întâi, după ce luasem 10 la toate examenele, fusesem calificat drept student eminent), ca să-mi fie frică de viitorul examen de ecuaţii. 

Conflictul cu Mirică a izbucnit din prima zi. A înţeles repede că toate protestele colegilor se vor concentra în vocea mea, astfel că, dacă voia să controleze o masă de 400 de studenţi (primii doi ani fuseseră comasați), avea nevoie de sprijinul meu necondiţionat. La început a încercat să mă mituiască, oferindu-mi o cameră singur în afara dormitorului comun, cu 90 de saltele, organizat într-o sală de clasă, dar l-am refuzat cu ironie, folosind propriile-i arme de propagandist comunist: „Tovarăşe profesor, dacă tot mă consideraţi lider, atunci ştiţi prea bine că în comunism liderii stau în mijlocul maselor.“ Nereuşind cu mita, a început să mă şantajeze cu examenul pe care urma să-l dau cu el. Aici replica a fost mult mai dură şi i-am dat-o de faţă cu toţi colegii: „Nu sunteţi dumneavoastră profesorul care să-mi poată da mie 9 pe drept, iar la o eventuală mărire de nota ştiţi că pot cere prezenţa lui Iftimie la examen.“ Mi-a replicat că examenul va fi corect şi că voi accepta nota fără să protestez. Peste o săptămână, cum munca noastră la câmp, a studenţilor matematicieni, nu dădea rezultate şi cum în fiecare seară organizam megapetreceri (aduseserăm muzică, amplificatoare şi boxe de mare putere), Mirică a trecut la măsuri punitive drastice, recurgând până şi la reducerea masivă a raţiilor de hrană şi ameninţând cu un examen supergreu în vară nu numai pentru mine, ci pentru toţi cei din anul doi. 

Popularitatea mea în rândul colegilor a început atunci să scadă. Trebuia să găsesc ceva ca să ies din corzi. Am făcut o mică chetă printre prieteni, am pus la bătaie mia de lei pe care o aveam de la tata pentru prima lună de facultate şi am cumpărat din sat un porc şi o oaie pe care i-am sacrificat în curtea şcolii, organizând un grătar imens gratis pentru toţi studenţii… dar nu şi pentru profesori. Nebunia cu proţapul a fost atât de mare şi, beneficiind şi de vinul localnicilor, a înfierbântat într-atât sângele studenţesc de la Gogoșaru, încât a doua zi aproape nimeni n-a fost capabil să se trezească și să meargă la câmp. Din nou s-a dovedit că revolta se produce mai întâi în stomac, iar Mirică s-a trezit pentru prima oară în incapacitate de a controla masele. Îmi făcusem din nou un duşman fără să fi încercat să negociez nimic în prealabil…

Asemenea scene se vor repeta deseori de-a lungul vieții mele, de fiecare dată găsindu-mă să lupt contra cuiva în mod gratuit, fără vreo ţintă sau vreun ţel în luptă. Margaret Thatcher spunea că niciodată nu trebuie să lupți contra cuiva, ci doar pentru a impune o idee. Neidentificând duşmanul într-o persoană, economiseşti o energie pe care o poţi folosi încercând să-i convingi pe opozanți de viabilitatea propriei idei. Marile idei, deşi impuse cu forţa, au dăinuit numai dacă au găsit consens. Mi-au trebuit însă 40 de ani ca s-o înţeleg pe Doamna de Fier − și abia atunci am ajuns să accept înfrângerile de pe parcurs, considerându-le doar simple amânări la punerea în practică a ideilor mele. Orice ţel, oricât de nobil, la început va fi ignorat. Peste un timp va fi respins, peste alt timp va avea duşmani declaraţi. Cu cât ţelul este mai viabil, cu atât duşmanii vor fi mai agresivi. Dar când ţelul va fi atins, adversarii vor deveni niște simpli cârcotaşi. Atunci abia putem încerca să-i convingem. Pe drumul impunerii unei idei, mai ales în democraţie, arma fundamentală trebuie să fie autoironia. Numai ironizându-ţi propriile eşecuri poţi schimba convingerile celor din jur. Iar când aceștia vor ajunge să te invidieze că ai renăscut, abia atunci îi vei putea atrage în luptă şi în mod sigur nu le va mai fi frică de eşec. Biografia şi autoironia lui Winston Churchill sunt cel mai bun exemplu în acest caz. După ce renăscuse şi câştigase războiul în 1945, bătrânul lup de mare avea să fie înfrânt la urne în alegerile din acelaşi an, ceea ce l-a făcut să declare: Success is the ability to go from failure to failure without losing your enthusiasm.