Marea Spovedanie 24

OCCIDENTUL

Am plecat în iulie cu Lada cea roșie a lui Rodin. Eram dornic de necunoscut, deși citisem enorm despre fiecare loc pe care voiam să-l descopăr. Portbagajul era plin cu carne și cârnați în untură, ca să reziste cât mai mult, și cu nenorocitele de canistre cu benzina care ar fi trebuit să ne ajungă până în Franța. La Paris urma să primim 2000 de franci, însă până acolo era imperios necesar să ne descurcăm cu ce luaserăm de-acasă. Habar nu aveam câți bani voi primi la Perugia ca bursă, dar nu-mi prea făceam probleme cu întoarcerea. Am plecat cu cei 150 de dolari trimiși de italieni pentru drum și cu încă 50, pe care i-am ascuns în mașină fără să-i spun unchiului nimic. Îi luasem de la un coleg străin din facultate. 

Am cărat și un cort după noi, dar l-am folosit prea puțin, deoarece ideea de a-i păcăli pe occidentali că suntem doi mari amatori de viață în mijlocul naturii nu a funcționat ‒ și de câte ori am încercat am fost conduși frumos de poliție în campinguri cu plată. Nu prea înțelegeam eu cum se face că orice tăpșan de iarbă, oricât de ascuns, e de fapt proprietate privată. Am dormit până la urmă în mașină, prin parcări, folosind din plin infrastructura de igienizare pe care ți-o puneau la dispoziție autostrăzile austriece și germane. 

După primele trei zile petrecute la Viena alergând din muzeu în muzeu și umblând pe străzi sub apăsarea istoriei Sfântului Imperiu Roman și al Imperiului Habsburgic, am înțeles repede ce sursă de finanțare puteam găsi în toată această excursie. Vorbeam fluent engleză și franceză, vorbeam și puțină germană și veneam dintr-o țară comunistă despre care se vehiculau povești cutremurătoare. Mi-a fost foarte ușor să intru în dialog cu alți turiști, occidentali, și din vorbă în vorbă, din poveste în poveste să le stârnesc atât interesul, cât și mila. Le explicam de la bun început că situația noastră financiară era precară și că trebuia să ajungem la Perugia, unde primisem o bursă, iar ei ne invitau frecvent la un hotdog, o cola și nu rareori chiar la masă. 

La Nürnberg am găsit un francez căruia i-am povestit despre rolul jucat de acel oraș în perioada nazistă și pe care l-am dus să vadă palatul de justiție și celulele criminalilor naziști judecați în celebrul proces. Nu numai că ne-a ținut pe cheltuiala lui două zile, dar ne-a dat și 100 de mărci să avem de benzină, deși mi-a fost greu să-i explic ce fac doi români la Nürnberg dacă n-au bani și scopul lor e să ajungă la Perugia, în Italia. La Fontainebleau am găsit o familie de englezi cu care am petrecut o noapte întreagă în campingul de lângă castel, spunându-le povești cu Dej, Ceaușescu și, evident, Vlad Țepeș. Încă nu apăruse filmul lui Coppola, dar romanul irlandezului Bram Stocker era destul de cunoscut în Marea Britanie. Poveștile mele erau însă total diferite de roman, pe care nu am avut curiozitatea să-l citesc niciodată. 

Ușurința comunicării cu necunoscuți m-a ajutat întotdeauna să ies din situații dificile. Cu timpul, poveștile mele au ajuns să fie construite pe măsura și după dorința ascultătorului, ipocrizia pălind în spatele nenumăratelor amănunte. Cea mai banală istorioara poate fi transformată, cu puțin umor, într-o mare realizare, intr-un exploit!   Autoironia povestitorului îl face pe ascultător să devină detașat și să nu perceapă esența problemei. Doar că îți trebuie o memorie de elefant ca să nu uiți, cu timpul, ce-ai povestit. O poveste inventată, sau mai bine zis semi-inventată, trebuie repetată la infinit până când ajungi s-o crezi tu însuți, numai astfel va deveni credibilă. De aceea, cu timpul ajunsesem să cred și eu în propriile mele povești... Numai că la un moment dat ai nevoie să ștergi totul cu buretele și să te spovedești. Vei lăsa o lume întreagă decepționata că a ascultat brașoave, dar vei putea să continui să trăiești cu propriile tale amintiri. Libertatea pe care o vei regăsi după aceea îți va da o poftă de viață ca aceea de la 20 de ani. Asta trăiesc eu scriind această carte și mă bucur că, în sfârșit, nu-mi mai pasă ce cred alții.

De la Viena la Paris, am făcut un mic ocol pe valea Dunării, oprindu-ne deseori între Linz și Salzburg. Am bătut în lung și-n lat, vreo două zile, orașul lui Mozart. În Germania ne-am oprit doar la Nürnberg, dar la intrarea în Franța am fost nevoiți să căutăm un service ‒ și am avut surpriza să găsim unul chiar pentru Lada. Rodin ținea tare mult la mașina lui, i se părea că e toată averea sa, și când s-a aprins becul roșu de la ulei a refuzat să meargă mai departe până nu găsim un service. Era vorba de o simplă defecțiune a ceasului indicator, însă n-am avut scăpare până nu l-am schimbat, cheltuind suta de mărci câștigată la Nürnberg.

Marea Spovedanie 23

 Era o fătucă din anul I de la ASE, pe care o cunoscusem în trenul care ne-a adus acasă din Poiană, după vacanța de Crăciun.Tînăra era un pic mai mult decît euforică și după ce i-am servit cîteva pahare a venit cu ideea să mergem la ea în cămin la Moxa și să-i invităm cîteva colege la reuniunea noastră psihedelica.Trebuie să recunosc că la acea vreme , snobam din start posibilitatea de a avea printre noi studente de la școala de fete și meserii ( ASE-ul avea reputația de a colecționa toate fetele „ drăguțe și prostute” din țara)dar, cum situația ni se părea și hilară și tentantă, am acceptat cu inima largă aventura propusă.Eram eu , Radu și prietenul nostru Cristi Centiu,student la medicină în anul 4,omul cu cea mai impresionantă memorie pe care am intilnit-o  vreodată.Am cumpărat niște „fursecuri”(numele de cod al sticlelor de stolichnaya) și am tras la sorți, în cel mai repudiant stil masculin, modul cum ne vom ocupa de cele 3 fete pe care tînăra le va scoate din căminul Moxa.Eu am tras numărul 3.Doctorul știa măcar la ce se așteaptă pentru că el avea numărul 1 și deci îi revenea organizatoarea, ceea ce părea acceptabil.Prima doritoare de petreceri cu necunoscuți, a fost o fătuca un pic mult prea rubensiană pentru gusturile vremii.  Deja făceam pariuri asupra numărului de kg pe care îl va avea ultima venită, de care , vrînd nevrînd, trebuia să mă ocup toată seara.Trebuie să precizez că în acele timpuri morala comunistă nu permitea mari apropieri de la prima întîlnire și figura cu din salon în dormitor în trei mișcări simple funcționa doar în bancuri, nu și în realitatea pe care o trăiam noi atunci.Flirtul era încă o artă, preludiile nefiind călcate în picioare. O tempora o mores! La apariția ultimei doritoare de petreceri ad hoc s-a făcut brusc liniște.Etalonul nostru de frumusețe din acea perioadă nu se baza nici pe net, nici pe reviste glamour, nimic nu ajungea din occident peste granițele româniei. Crina(o să-i spunem Crina de aici încolo) era de o frumusețe impecabilă.Eu am rămas profund impresionat iar Radu , marele cuceritor deja îmi făcea propuneri pentru schimbarea numerelor de la tragerea la sorți. Eram un copil timid atunci și nu prea înțelesesem cum să mă descurc prin cotloanele psihologiei feminine. Flirtul intelectual pe care îl practicam cu plăcere era total nepotrivit în acea situație...însă era atît de frumoasă.Povestea de dragoste înfiripata atunci avea să depășească cu mult o simplă seară bahică. A fost o dragoste cu năbădăi care ne-a marcat pe amîndoi, în timp e drept, foarte diferit. Crina era o tînără sibiancă , fiica șefului culturii din Hermanstadt și era foarte frumoasă. Am fost prea îndrăgostit din prima clipă că să realizez , măcar după o vreme, că aveam discrepanțe culturale ireconciliabile. Relația a continuat pentru că fiecare părea fericit în postura Pygmalion Doolittle. Deh, doar totul a început la fel ca și la B.Shaw, cu un mic pariu.Foarte repede am convins-o să-și schimbe prenumele. I-a plăcut așa de mult, că îl folosește și astăzi. Mulți părinți, în epoca comunistă,  aveau tendința să folosească diminutive ridicole, ignorînd faptul că săracii copii vor ajunge și la vîrste respectabile la un moment dat. Crina avea complexul feței din provincie, abia aterizată la București , un complex pe care eu și Radu nu îl prea înțelegeam. Lumea era convinsă că toate întîmplările care merită aflate s-au petrecut și se vor petrece la București, convingere ce se păstrează și azi. Crina avea o ambiție ieșită din comun care, în plus, trebuia să se materielizeze repede ,imediat.Gafele noii mele domnișoare Doolittle erau nevinovate , dulci, dar spre deosebire de eroina lui B, Shaw, o agasau.  Făceam totul ca să fie uitate cît mai repede. Crina nu a fost niciodată mulțumită cu trecutul ei, nu era în culorile pe care și le-ar fi dorit și de aceea își ștergea propriul trecut cu aceeași viteză cu care avansa în viață.De cîte ori a schimbat macazul în viață, a aruncat  imediat la coș vechea șină. Cînd ne-am reîntîlnit după 20 de ani , mi-a spus tristă că tatăl ei a murit. După o vreme,  plimbindu-mă prin sibiu, m-am întîlnit cu cîțiva bătrîni de la un azil printre care și domnul tată al Crinei. Șocul meu a fost imens.Nici măcar criminalii naziști nu și-au omorît memoria familiei. Crina nu își menține prietenii peste timp tocmai pentru a nu  avea prin preajmă martori din perioadă anterioară. Noi, pamintenii de rînd, avem tendința de a apela deseori la trecut atunci cînd vrem să ne autocaracterizăm sau în momentele noastre de melancolie. Crina însă, îți va vorbi mereu de ce o să facă de acum încolo și nu de ce a făcut.Nu am mai întîlnit pe nimeni care să dorească atît de mult să-și sterga urmele, chiar și urmele momentelor fericite pe care fiecare le avem. Cum și în relația cu mine era duplicitară ,existînd un iubit la sibiu și unul la București, a consumat multă energie pentru a ne ascunde unul de celălalt.M-am prins deja după o luna dar vroiam să rămîn orb și am rămas așa cam jumătate din anul 1985. Problema Crinei la acea vreme  erau examenele de la ASE. Le picase cu brio pe amîndouă în iarnă și legea vremurilor te exmatricula automat dacă nu reușeai să treci primul an. Exmatricularea  te readucea la un nou examen de admitere adică, la ultimele furci caudine ale sistemului de învățămînt ceaușist. Nimeni nu și-ar fi dorit să repete examenul de admitere. Matematica era marea problemă și examenul Crinei ajuinsese să mă preocupe mult mai mult decît propria mea lucrare de diplomă . Eram un bun profesor dar, cine ar fi reușit să facă meditații la matematică cu propria iubită , mai ales cînd iubita avea 20 de ani și era așa de frumoasă.Era ca și cum aș fi avut ambiția să-i explic Claudiei Schiffer teoria relativității. Pînă la urmă însă am reușit să promovăm examenul de matematică cu Cenușă,calcindu-mi peste multe principii și asumindu-mi riscuri enorme mai ales în acele timpuri. Povestea mea cu Crina ,Schatzi cum o alintam atunci a fost plină de năbădăi.Ne-am certat deseori și nu doar din cauza clonei mele sibiene. Ultima oară ne-am certat chiar înaintea examenului meu de diplomă. Crina  avea încă de atunci calitatea de a ști să reintre pe geam atunci cînd e data afară pe ușă. Calitatea asta a ajutat-o mult atît în cariera ei de mare succes la o multinațională unde încet și cu răbdare a ajuns la vîrf, cît și în ascensiunea politică ulterioară.La ieșirea de la examenul de diplomă m-a așteptat în fața ușii cu un imens buchet de trandafiri roșii și într-o ținută estiva apetisanta ceea ce l-a făcut pînă și pe Picu Voiculescu să exclame:Mache ea ar fi luat 10 mult mai ușor ca tine, chiar și cu comisia asta ostilă. Și uite așa, ultimele reminiscențe ale poveștii noastre de dragoste s-au consumat în zilele dintre examenul de diplomă și plecarea mea în occident. Crina a mai încercat să între pe geam după ce m-am întors din occident, dar fără succes.Drumurile noastre se vor reintilni după 20 de ani însă după cum veți vedea mai tîrziu sentimentele dispăruseră . Vor fi doar jocuri de afaceri și putere care se vor încheia mult mai urît decît mi-aș fi dorit. Avea o asemenea dorință de a răzbate cît mai sus încît nu lua în considerație niciun avertisment. A reușit să semneze un angajament cu securitatea în dec 1989, cu doar 2 săptămîni înainte de revoluție, cînd, pînă și Iulian Vlad ar fi dorit să iasă, nu să între. Impresionant e ca la citeva luni dupa decembrie 1989 a ajuns sa lucreze la radio …Europa Libera. Reusise iar sa intre pe geam.

 Perioada celor patru ani de facultate rămîne totuși cea mai curată perioadă din viață mea. Anul V, anul de masterat pentru care mă luptasem atît de mult, va fi cu totul diferit.Cele trei luni pe care le voi petrece în occident, și mai ales regretul că mă întorsesem, își vor pune și ele amprenta asupra evoluției mele. Dacă aș vrea să localizez în timp momentul pierderii virginitatii morale cu siguranță m-aș opri la vara anului 1985. Nu am avut niciodată certitudini ci doar dubii. În momentul cînd treceam granița ungaro austriacă am avut prima oară impresia și că sunt liber, și că sunt mulțumit de mine .România pînă în 1985 nu mi s-a părut deloc un coșmar.Conștientizasem atît de puțin din ceea ce trăisem încît următorii 5 ani vor fi pentru mine cornișele 1,3 și 4 din purgatoriul lui Dante. 

Marea Spovedanie 22

Deoarece mi-am luat gândul de la lada lui tata pentru a mă duce la perugia, am încercat la unchiul meu,fratele tatei, Rodin Sima.Dupa ce  a fost  agricultor și latifundiar, bunicul a cochetat si cu artele plastice fara a avea prea mult  talent, și drept urmare, și-a botezat primul copil Rodin, în semn de respect pentru artistul francez.Rodin Sima nu semăna deloc cu tatăl meu , nici fizic, și cu atît mai puțin caracterial.Era bonom,bon viveur și liber.A vrut să se facă marinar dar bunicul l-a trimis la liceul gh lazăr din bucurești și apoi la universitate unde a terminat biologia.Totuși ,cei doi frați aveau ceva în comun:rigiditatea și carisma leaderului dictatorial.Amîndoi au condus cu mînă de fier și au avut succese apreciate pînă la urmă de partidul comunist, deși , mai ales Rodin , nu au ascuns disprețul față de orînduire.Nici n-ar fi avut cum ținînd cont că oricum veneau cu dosarul bunicului ca și tinichea de coadă.Unchiul meu a fost ani de zile directorul unei școli generale care a ajuns un model în România ,nu atît datorită valorii educației primite acolo, ci mai ales datorită organizării și bazei didactice și sportive create fără nici un ban de la buget.Ceaușescu însuși a premiat școală generală nr 5 din oltenița în 1968, și astfel am primit în fiecare clasă un televizor.Scoala avea mai multe televizoare decît orașul.Deși cu scoala peste drum de casă, nu am reușit să suport rigiditatea unchiului meu, care era mai proeminentă asupra mea decît a celorlalți copii tocmai pentru a demonstra imparțialitatea pe care Rodin o ducea la absurd. După primele 4 clase am reușit să-l conving pe tata să mă mute la o altă școală.Nu o să uit niciodată însă terenurile de baschet, de tenis și de fotbal, cu zgura fină pe care noi copii o măcinăm înainte de fiecare partidă și o raspindeam pe teren la sfîrșitul meciului.Copiii de la școală lui Rodin nu au absolvit știind mai multă matematică sau citind mai mult decît ceilalți copii din oraș, dar  ordinea ,disciplina și valorile morale impuse cu biciul acolo au fost un real cîștig pentru ei.Astăzi toți acei copii sunt destoinici și respectabili cetățeni ai urbei Oltenița ,cu aceleași principii solide, aș putea spune chiar victoriene. Deși nu au excelat în ceea ce au făcut după școală,îi prefer tuturor celor pe care i-am întîlnit pe culoarele puterii post decembriste.Sunt oameni de treabă ,deși expresia s-a banalizat cu timpul,și rar mai dăm astăzi peste oameni de treabă.Aș dori să mă pot defini un om de treabă cu aceeași conotație din aceea perioadă . Din nefericire, nu sunt.Unchiul Rodin a fost pentru mine singură portiță de scăpare din menghina tatei și a reușit deseori să mă scoată dintre cărți și probleme la o partidă de fotbal sau basket la care participa și el, deși nu era un jucător prea bun și nici un sportiv pasionat.De fiecare data partidele cu unchiul și ceilalți copii din preajmă școlii erau o distracție de neuitat .Cu timpul, din participant a devenit arbitru și a putut să-și etaleze și mai mult umorul, ceea ce asigura deliciul participanților ca și al galeriei ce se formă ad hoc la astfel de evenimente.Partidele de fotbal, tenis sau basket de la școală 5 au continuat și în vremea liceului și chiar a facultății deși eram deja prea mare pentru a mă jucă cu copiii din cartier.  Mereu, insa, am simțit o plăcere deosebită s-o fac.Îmi trăgeam multă energie de acolo.Nu degeaba se spune că inspirația vine de la origini.Ca și în copilărie, în căutarea mea pentru a profită cît mai mult de plecarea în occident am găsit înțelegere și ajutor la unchiul Rodin.Știa să rîdă ,știa să replice,știa să tacă și mai ales știa să împartă tăcerea.Împărțitul tăcerii este o calitate pe care nu am găsit-o la niciuna dintre femeile din viață mea și Doamne cît aș fi vrut s-o găsesc.Eu nu știu să tac iar în puținele dați cînd o fac, rar am întîlnit oameni care să tacă și să-mi trasmita simtirile lor doar din priviri.De obicei în mometele maxime de fericire sau de tristețe cuvintele sunt de prisos,tăcerea poate fi catalizatorul penitenței și alteori poate fi orgasmica.O soție înșelata care tace în loc să-și acuze soțul are mult mai multe șanse să-l facă să conștientizeze gravitatea faptelor comise.Un părinte care tace în loc să-și dojenească copilul îl va face să sufere mai mult decît zecile de pilde și avertismente pe care i le va transmite pe un ton ridicat.E total greșit să credem că a tăcea înseamnă a accepta.  De cele mai multe ori, tăcerea poate fi singura scuză credibilă la o acuzație calomnioasă sau impertinență.Rodin știa să tacă și știa să împartă tăcerea.Mi-a dat mașină fără niciun comentariu și fără sfaturile tradiționale pe care cei mari se simțeau obligați să le dea odată cu cheile.Fericirea mea a durat foarte puțin însă.La cîteva zile după ce obținusem cheile am împrumutat mașina de la părinții unei prietene studente la fizică ,Dana Varga,și încercînd să fac o coadă la benzină pentru a strînge ceva combustibil pentru drum, am reușit un tamponament la o intersecție, pe cheiul girlei.Deși fără daune considerabile ,accidentul s-a încheiat cu un proces verbal prin care eu îmi pierdeam carnetul de conducere pe 3 luni și îmi devenea imposibil să conduc în periplul meu viitor prin occident.Îmi rămăsese șansa de a plecă cu trenul dar astfel urmă să îmi schimb radical traseul și adio castele pe loara sau șuierături de vînt prin faimoasele leș baux du provence.Făcusem rost și de 2000 de franci francezi printr-un lanț al sfîntului anton de tipul: tata îi dăduse bunicii din moldova niște bani pe care bunica îi dădea cuiva, eu urmînd să mă aleg cu francii la paris și cu o canapea în sufrageria unui moș pentru 6 zile.Numai că, fără mașină, nu mai puteam căra provizii alimetare și benzină din românia, și parisul mi se părea destul de inaccesibil.Unchiul Rodin,în aceeași tăcere-i caracteristică a salvat minunat situația, reușind nu știu cum să obțină un pașaport pentru el, și a venit bucuros să-mi spună că poate fi șoferul meu toată vară doar că nu are nici-un ban.Vom pleca amîndoi, cu bani la limită pentru o persoană, într-o aventură minunată care va rămîne pentru mine, pînă în ziua de azi, cea mai frumoasă vacanță a mea din toate timpurile .Înainte să plec Picu voiculescu m-a chemat la el și mi-a spus în șoaptă că în viață fiecărui om există mai multe trenuri care trec prin gară lui și nu toate opresc.Dacă ai norocul ca vre-un tren să oprească în gară ta atunci musai trebuie să te sui chiar cu riscul de a nu-ți luă nici un bagaj cu tine.După cum veți vedea, nu am înțeles metafora,dar ceea ce azi știu sigur e că dacă nu m-aș fi întors aș fi fost și azi un profesor universitar simpatic, cu o imensă lista de neîmpliniri și mai ales doborit de monotonia cotidianului.Plecînd în occident lăsăm în spate o lume care mă formase și în care crescusem îngrădit în acțiune dar total liber în gîndire.NU aveam atunci nici măcar o urmă de autocenzura, ceea ce poate că mi se repetă doar scriind această carte. 

 Plecînd în occident lăsăm în urmă și o poveste de dragoste cu năbădăi.În ultimii doi ani de facultate ,ocupindu-mă mult mai serios de matematică am intrat într-o perioadă sentimentală gri.Avindu-l mentor pe Radu Toma ,handraleam în fiecare sîmbătă pe la diferite petreceri unde deseori se întîmpla să nu cunoaștem pe nimeni,adică ne cam autoinvitam.Am cunoscut astfel mulți studenți din generația mea dar rareori s-a întîmplat ca amicițiile achiziționate în aceste situații să dureze prea mult.În 1983 Ceaușescu dăduse o lege care obliga orice restaurant ,bar sau discotecă să-și închidă porțile la oră 10 ,iar noi,păsări de noapte convinse , trebuia să ne refugiem prin case particulare unde amestecam alcoolul cu muzică rock, și nu în ultimul rînd cu o continuă luare în batjocură a societății în care trăiam și a cotidianului.Se spunea că bancurile politice îl ajută pe român să suporte mai ușor ororile dictaturii.Total greșit ,bășcălia politică l-a ajutat pe român să nu reacționeze.Dacă nu aveam umor poate am fi avut mai mult curaj,războaiele și revoluțiile se cîștiga cu sînge nu cu glume și jocuri de cuvinte.Eram mîndri că ne-au înfometat.ne-au congelat ,ne-au învrăjbit dar nu au reușit să ne oprească din râs.Dacă am fi încetat să rîdem am fi conștientizat mai devreme că suntem mulți și mult mai inteligenți fata de ei. Am fi putut sa învingem.Toată europa de est fierbea de la începutul anului 89 și noi continuam să fabricăm bancuri de tipul întrebare la radio erevan:Este adevărat că se poate muri de cancer la prostată?răspuns:Da , dar el n-are.Există și azi o droaie de persoane care vor să fie considerați disidenți doar pentru faptul că erau povestitori de bancuri politice.Pot să afirm ușor stingherit că eu eram exact unul dintre mării raspindaci de bancuri politice în acea vreme și eram și foarte mîndru de mine.Mai tîrziu cînd am încercat să-mi conving prietenii să trecem la acțiuni directe contra orinduirii am realizat că vitejia celor mai mulți se limită la șezătorile de glume .Este foarte curios că în fiecare grupuleț de studenți apărea un membru cu origini sociale bune așa zisul copil de ștabi.Copilul de ștabi era veșnic ironizat de grup și toate îngrădirile vieții cotidiene i se puneau în circa dar imediat ce aveam nevoie de ceva(de obicei alcool,țigări sau bilete la teatru) schimbam placa și nu ne lăsăm pînă cînd nu obțineam ce doream. Copii de ștabi aveau viață grea, pe de o parte doreau să se integreze într-un mediu intelectual normal care însă le era ostil ,pe de altă parte erau conștienți de privilegiile cistigate prin funcțiile părinților și încercau să se folosească de ele cît mai discret pentru a nu atrage atenția colegilor.Mulți dintre ei erau chiar studenți eminenți și sufereau cînd meritele le erau ignorate și puse pe seamă părinților.Așa au apărut multiple drame care au explodat mai ales după 1989.Florin Pop era un matematician destoinic și astăzi predă la University of NY dar nu aș fi vrut să fiu în pielea lui în acei ani.L-am revăzut de curînd și cred că și astăzi e apăsat de o anumită culpabilitate deși i-am spus deseori că nu noi ne alegem familia în care ne naștem.Spre deosebire de Florin , Călin Andrei , fiul lui ștefan și al violetei andrei nu a conștientizat niciodată în ce lume s-a născut.De fapt grupul l-a rejectat ușor , mai ales după celebrul eveniment de la discoteca Rainbow din neptun cînd a distrus celebra floare, mascotă a localului și doar miliția a reușit să-l oprească să nu își continue nebunia.Ștefan Andrei era ministrul de externe iar tatal lui florin pop era adjunctul sau.Nomenclatura comunistă avea multe ciudățenii mai ales la nivelul odraslelor,faptul că și astăzi toți sunt băgați de-a valma în aceeași oală e o mare nedreptate ,dar din păcate sunt altele mult mai mari și care trec și astăzi neobservate.Un chef acasă la un copil de ștab părea pe atunci un adevărat dezmăț deși astăzi v-ar făcea să zimbiti ironic comparindu-l cu ceea ce fac odraslele noilor îmbogățiți post decembriști.Am fost odată la Ruxi Berghianu(fiică lui maxim berghianu șeful planificării comuniste și al actriței silvia popovici) la o petrecere pe aviatorilor într-o vilă în care la etaj locuia 

 ana aslan. Nu a fost nimic spectaculos dar din cauza zgomotului ,marea gerontoloaga, după ce și-a trimis valetul îmbrăcat cadrilat, a venit personal să protesteze și pot spune că doamna academician , prin modul de exprimare a făcut o impresie mai proastă decît oricare din matroanele comuniste de la acea vreme.După ce a plecat , le-am povestit tuturor cum a intrat ana aslan la academie ceea ce a făcut deliciul petrecerii.Cînd academia română a propus primirea prof ana aslan, singurul care a avut curajul să se opună a fost matematicianul grigore moisil.Lucrările au fost întrerupte și doi băieți de la securitate s-au dus să-l convingă pe moisil să nu se mai opună d-nei aslan.La un moment dat cei doi au invocat faptul că d.na aslan aduce foarte multă valută româniei și moisil părea satisfăcut cu argumentul pentru a putea vota pentru.S-a reluat ședința și s-a ajuns din nou la vot, moisil s-a ridicat și a spus :Eu votez pentru că așa mi-au spus doi băieți de la ușă , că doamnă aduce valută țării și de aceea trebuie să devină academician,dar, aș avea un amendament.Dacă acesta e criteriul ca să primim noi membri în academie eu sunt de acord, numai că, ar trebui să-l primim pe ilie năstase înainte, pentru că el aduce mai multă valuta.Era undeva la începutul anilor 70, năstase domină tenisul mondial și la academie se luau încă decizii cu unanimitate după modelul francez.Povestea mea cu ana aslan se pare că a fost ascultată și de alții, nu doar de cei prezenți,  familia berghianu a avut ceva de suferit.Deși în relații excelente cu ruxi, am fost banat din acea casă.Stilul asta de distracții și mai ales lumea pestriță în care ne invirteam ne-au adus , și pe mine și pe radu la un fel de saturație.O bună perioadă de timp ne-am retras din agitația weekendurilor studențești.Am redescoperit plăcerea lecturii și cum nu exista LSD am apelat la muzică prpgresiva.Încercarea asta de lărgire a conștiintei a amestecat Kafka, Nietzche,Heidegger cu The Doors, Pink Floyd , Fleetwood Mac într-un cocktail periculos care ne ducea ușor ușor la o lentă aneantire și la o melancolică blazare.Într-a astfel de sîmbătă seară, în iarna lui 1984, în apartamentul meu închiriat de la tînărul alpinist,  cineva a sunat la ușă.

Marea Spovedanie 21

Anul patru de facultate s-a încheiat cu lucrarea de diplomă cu Picu,susținută în față unei comisii reticente, nu la ce am scris ,ci la cît am scris.Se impamintenise ideea că ultima lucrare a unui student trebuia să fie un cumul de demonstrații, corolare și aplicații care să se întindă pe minim 100 de pagini.Este evident că era aproape imposibil ca procentul de originalitate să depășească 2-3% , mai toate demonstrațiile fiind de fapt reluate ca să nu spun copiate.Dacă lucrările de diplomă vechi , ale lui Țiteică , Traian lalescu ,Foias, Voiculescu deveniseră deja dese citații în bibliografiile urmașilor și reprezentau puncte de referință în istoria matematicii românești cel puțin , dacă nu mondiale, era greu de presupus că se va mai găsi cineva să citească aceste lucrări odată ce ele vor ajunge în arhivă.Picu a hotărît de la bun început că ,dacă vom reuși ceva original, va trebui să publicăm rezultatul într-o revistă serioasă pentru că altfel teoremele noastre se vor pierde cu ușurință printre vrafurile de lucrări de diplomă depozitate în arhiva facultății.Astfel, lucrarea mea , lucrările celorlalți olimpici ,dar mai ales lucrarea lui Victor Nistor, vor fi deseori citate în timp, și pentru mulți vor deveni chiar punctul de plecare al viitoarelor lucrări de doctorat.Comisia nu a apreciat însă faptul că ne-am prezentat cu 15-20 de pagini , Nistor le-a pus pe masă o lucrare de 8 pagini deja publicată în American Mathematical Monthly,ceea ce i-a ridiculizat pe cei din comisie atît de mult încît au vrut chiar să ne pedepsească la notă.Sistemul universitar si academic de atunci era dominat de canoane de sorginte comunisto egalitariste, și cu greu puteai să ieși din aceste canoane.A fost nevoie de interventia vehementa a lui Picu Voiculescu pentru ca Boboc,Colojoară și restul sa nu atenteze la nota maximă .Ni s-a reproșat chiar că lucrările de diplomă sunt și rămîn pe veci proprietatea Universității București și drept urmare, nu pot fi publicate în străinătate fără acordul facultății.Mentalitatea comunistă în care nota sau aprecierile comisiilor științifice se acordă după cît de sîrguincios și obedient ești și nu după cît de original și inteligent ești, rămîne neschimbată și astăzi. După diplomă,primii 8 din toată țara au rămas să mai facă un an iar restul colegilor mei ,după ce au trecut prin furcile repartiției obligatorii s-au dus în mare parte în mediul rural să-și înceapă carieră de dascăl. Am terminat cei patru ani al șaptelea și am mers mai departe în anul 5.Interesant este că încă de atunci eram foarte pragmatic și reușeam să-mi ating țintele cu un efort minim.Cu două examene înainte de sfîrșitul facultății eram al doilea ,cu un singur nouă cel de la Mirica din anul doi și am realizat că mai pot lua încă 7 de nouă și tot voi rămîne în primii 8.Ultimele examene au fost astronomie și cercetări operaționale și cum aveam aproape laisse-passer-ul în buzunar, și cum nu mă dădeam în vînt de plăcere să învăț la acele examene , mai ales că scriam din greu la lucrarea de diplomă ,am luat doi de 8, fără să-mi pese că îmi stricam reputația de quasi-invincibil.La astronomie , profesorul Ieronim Mihaila,obișnuia să-și încheie cursul cu un citat și în anul nostru a ales replică kantiana „cerul înstelat deasupra noastră și morală creștină în noi”.La examen trebuia să intrăm în planetariu și să-i arătăm la comandă tot felul de stele și constelații dar toți știam că aspectul cerului la examen va fi exact cerul de la bucurești din ziua noastră de naștere așa că la această probă nu se prea pregătea nimeni.La mine însă, Ieronim a pus cerul din 22 mai 1962 în loc de 1961 printr-un instinct logic din cauza faptului că toți colegii mei erau născuți în 62,ceea ce mi-a creat un imens handicap.Mi-a fost jenă să-i spun că am învățat doar cerul din 61 și drept urmare m-am ales cu un 8.La cercetări operaționale așa cum v-am povestit nu am vrut nici eu , nici Victor să copiem după fițuica lui Radu Toma și a trebuit să rămînem tot  cu un 8.Nu ne-am mai dus la nici o mărire de notă pentru că oricum eram sigur în primii 8 ce mergeau în anul de specializare.Ieronim a fost simpatic pentru că după ce mi-a spus ce notă îmi da m-a întrebat dacă îmi ajunge pentru anul 5 și felicitindu-mă pentru multiplele războaie duse împotrivă profesorilor în facultate a concluzionat „sic transit Mache mundi”.Tot în acel an ,poate cel mai bun an din viață mea mi s-a aprobat și sa plec din țara la Perugia la o școală de vară de matematică.De prin 1982 ,imediat după ce publicasem reciproca Teoremei lui Lagrange cu Solomon Marcus, primeam în fiecare an o invitație pentru a participă la o școală de vară la Perugia .Italienii îmi trimiteau cu obstinație an de an cîte o invitație, bilet de tren și ceva bani într-un cont la banca de comerț exterior, cont unde nu puteam accesa decît cu aprobarea securității și numai prezentînd pașaportul.Evident, eu nu primeam aprobarea si securitatea colectiona acei bani pe care uita sa-i returneze. Cetățenii români erau singurii care nu dețineau acasă un pașaport, el era lăsat în păstrare la securitatea din reședința județului unde te născuseși.Cum niciodată în acești 3 ani nu mi se aprobase eliberarea pașaportului , deși continuam cu convingere să-l cer an de an ,surpriză a fost imensă.Atunci primeai pașaport cu un fel de ștampilă unde ți se spunea în ce tariai dreptul să te deplasezi.Am cerut Ungaria ,Austria,Germania ,Italia, Elveția și Franța și mi-au aprobat tot ,mai puțin elveția.Obținerea vizelor de la ambasadele fiecărei țări a fost o bagatelă deoarece nu prea se dădeau pașapoarte și deci nu era nimeni să le ceară.Eram foarte excitat că în curînd voi mirosi occidentul dar nu mi-am pus niciodată problema atunci să nu mă mai întorc.Vroiam să călătoresc cît mai mult în cele 2 luni dar aveam o problemă majoră , banii.Aș fi vrut să plec cu mașina dar tata nu vroia în ruptul capului să mi-o dea ,îmi tot bîiguia ceva cum că am carnet de conducere doar de cîțiva ani și că nu aș fi în stare să conduc în occident.De fapt experiențele mele soferistice erau limitate .În toți anii de facultate am încercat să împrumut mașina tatălui meu dar fără succes,de cîte ori i-o ceream se oferea să mă ducă el sau în cel mai bun caz să conduc eu cu el supraveghindu-mă în dreapta.La un moment dat , în timpul facultății am vrut să plec la munte cu Ruxandra Berghianu, fiica  actriței Silvia Popovici și m-am rugat de tata vreo cîteva săptămîni să-mi împrumute celebra ladă rusească că să mă duc la poiană brașov.Nu am reușit să-l conving dar cum aranjasem totul în poiană a trebuit să accept situația penibilă de a merge cu ruxandra , cu prietena ei Ioana leucutia și cu ......tata la munte.Discuțiile de pe drum au fost atît de protocolare și de caduce încît odată ajunși l-am expediat pe tata la bucurești înapoi și ne-am întors cu trenul,tot weekendul fiind un fiasco pentru mine . a trebuit să fac față glumelor tuturor amicilor din poiană.Deoarece intimplarea era destinată să fie povestită și repovestită am apelat la autoironie și mulți ani o povesteam eu însumi pentru a nu trebui să fac față apropos-urilor răutăcioase la care toți prietenii m-ar fi supus .Cînd am plecat din românia în 1990 încă nu reușisem să conduc lada familiei măcar 50 de kilometri singur, și nici nu am înțeles de ce , tata neavînd un cult al obiectului automobil.Pentru el însă mașină era direct legată de toate nenorocirile care i se pot întîmpla unui tînăr de 20 de ani și bănuiesc că avea senzația că atîta timp cît nu conduc nu risc să mi se întîmple nimic.Evident am condus mașinile prietenilor și ale prietenelor deseori , mai ales că nu prea beam și de cele mai multe ori eram singurul șofer treaz la sfîrșitul tuturor petrecerilor. Discuțiile eterne cu părinții care nu vroiau sa împrumute mașina copiilor erau o problemă a epocii.Privind înapoi îmi dau seamă că era mai bine așa decît să ți se cumpere o mașină nouă la 18 ani cum fac mai toți părinții azi.Ce ar putea să-și mai dorească azi un puști de 18 ani după ce taticul i-a cumpărat deja o mașină nouă și îi finanțează regulat și umplerea rezervorului? Pentru marea masă a tinerilor de azi ,visele și năzuințele lor sunt exclusiv materiale , din nefericire.Dacă un tînăr nu mai visează, nu se mai dezvoltă și de aici apare blazarea noii generații.Nu îi putem critica că nu reușesc nimic atîta vreme cît nu-i lăsăm să încerce și să se dea măcar odată cu capul de pereți.Din nefericire la toate nivelele scării sociale, a te ocupă de copii, înseamnă a le asigură bunurile unei existențe liniștite.Decît să suferi pentru eșecurile copilului tău mai bine te dai peste cap și îl întreții pînă mori .Cînd săracul va rămîne singur va avea o problema.La început am crezut că această mentalitate aparține noii burghezii apărute din neant după 89 dar m-am înșelat amarnic.Clasa de mijloc acționează similar și deseori chiar clasă muncitoare încearcă s-o imite.Șoferul meu avea un băiat de 18 ani care abia se tîrîia prin școală.La majorat nu a găsit altceva mai bun de făcut decît să-i cumpere un matiz cu 4000 de euro indatorindu-se peste cap.Săracul băiat a trebuit să dea și de vreo patru ori examenul de șofer, nereușind să ia probă teoretică, și vezi Doamne , mașina era tocmai recompensa pentru absolvirea acelui examen.Bine că nu toți dau examen să-și ia brevet de pilot de avion că nu știu ce ar fi făcut taică-sau ca sa fie in rind cu lumea. La un an după ce a primit mașina și carnetul , copilul a trebuit să dea bacalaureatul.Evident l-a picat cu brio, taică-sau facind alte împrumuturi pentru meditații și alte spăgi.Norocul șoferului meu este că totuși examenul de bacalaureat nu este atît de corupt încît să reușească copilul să treacă și după 2 încercări nereușite, tatăl, dispus la orice, a cedat . Poate asa a înțeles ce prostie a făcut cumparindu-i mașină la 18 ani.Astăzi copilul șoferului meu muncește și poate într-un tîrziu va lua și bacalaureatul ,pe merit de data asta, dar cel mai important lucru este că taică-sau a tras concluziile de rigoare.Cum din cauza falimentului WBS șoferul a rămas și fără muncă ,prăbușirea bruscă a cerului înstelat de acum 2 ani îl va face sper să-și schimbe mentalitatea, deși, rămîne celebra replică pe care mi-a dat-o cînd l-am certat că-i cumpără mașină copilului:Păi toți cumpără mașină la copil la 18 ani,eu de ce să nu mă sacrific,doar de asta trăiesc și muncesc ,pentru copil.Să nu ne mirăm că mulți români ascultă manele pe ascuns.Manelistii au fost singurii care au înțeles fenomenul ,am muncit și zile, am muncit și nopți este chintesența problemei chiar dacă ne e greu s-o acceptăm și mai ales, s-o recunoaștem.E nevoie de un șoc economic care să determine clasa de mijloc să ajungă la concluzia că inactivitatea ei în domeniul social și cultural se va repercuta cu consecințe dezastruoase asupra viitorului copiilor. Clasa de mijloc are acum foarte multe privilegii de pierdut dacă ar începe o luptă socială.La fiecare protest popular din media românească apare inevitabil expresia „avem credite”Creditul bancar , mai ales creditul cu buletinul, acordat în perioadă boomului imobiliar reprezintă legarea de glie a clasei de mijloc, la fel ca și iobăgia evului mediu, cu singură deosebire că actualii datornici , spre deosebire de iobagi, s-au legat singuri de glie și le e prea frică să-și rupă lanțurile, atîta timp cît liniștea efemeră a cotidianului va domni peste viață lor.Cînd datorezi băncii 80% din veniturile pe care le realizezi nu îți poți da demisia , nu poți să-ți contrazici șeful ,nu poți evolua.Pierderea locului de muncă și negăsirea unuia mai bun în maxim 3 luni va determina banca să te execute și să-ți vîndă activele, care și ele săracele, valorează doar o mică parte din ceea ce ai plătit.Te vei regăsi fără casă și cu datorii la bancă adică mai rău decît ai intrat.Practic fără să-ți dai seamă ți-ai ipotecat viitorul.Ți-ai pierdut libertatea și nu ai curaj să riști o revoltă.Ești angajat la o firmă privată unde ai pus suflet și sudoare, dar conducerea îți cunoaște situația financiară și profită de pe urma lipsei tale de reacție.Salariul îți va rămîne blocat oricît de bun ai fi, iar odată cu creșterea dobinzilor sau cu devalorizarea monedei naționale, lucrurile se vor înrăutăți.Toți prietenii și colegii tăi sunt în aceeași situație.E nevoie de un factor extern care să te aducă în pragul disperării pentru a protesta.Ai în plus un statut social la care îți e greu să renunți deși realizezi că te autotrisezi dar cum toți cei din jurul tău se amăgesc și ei, continui.Nu vrei să ieși din rînd deși, ești încolonat într-o experiență pe care nu ți-ai dorit-o și pe care nu poți s-o mai controlezi.Zi de zi îți creste ura față de bancă dar nu poti decit s-o înjuri pe internet.La un moment dat vei fi dispus să accepți compromisuri impuse și apoi vei elabora compromisurile singur.Va trebui să-ți furi societatea.O făceau marii directori și pînă acum , tu ai refuzat să o faci dar, acum nu ai încotro.Vei apela la celebrul para-ndărăt pe care îl cunoști bine din afacerile firmei tale cu statul dar pe care nu credeai c-o să-l adopți vre-odată.Cei mai mulți dintre colegii tăi vor face același lucru.Compania va cîștiga la început mai puțin apoi și mai puțin, și nu peste multă vreme va începe să piardă.Vor începe restructurarile si tăierile de salarii.Nu îți poți permite să fii dat afară și nu poți cîștiga mai puțin pentru că banca este informată de tot ce se întîmpla în viața ta.Toată lumea va fi în situația ta dar fiecare va reacționa altfel.Vei fi demascat sau vei demasca colegii.Multinaționala își va reduce activitatea, iar patronul român va închide salvînd ce mai poate fi salvat.Sfîrșitul va fi același. Va trebui să te revolti.Ce bine ar fi fost s-o fi făcut de la bun început? Nu ai avut curaj , acum ai pentru că oricum nu mai ai ce pierde.E un scenariu foarte plauzibil și multi români se vor regăsi în el peste cîțiva ani. Revolta va fi contra bugetarilor, mai întîi pentru că acolo se fură la unison, banii fiind ai statului, adică ai nimănui dar, odată cu reducerea sectorului privat, bugetul de stat va fi secătuit și clasa de mijloc bugetară își va uni forțele cu cea din sectorul privat.Maneaua pentru cine am muncit? Are toate șansele să devină laitmotivul protestatarilor.Cu cît se va întîmpla mai repede, cu atît mai bine.Cînd migrația forței de muncă încetează, progresul încetează.Banii s-au terminat și democrația odată cu ei.O mișcare totalitarista bazată pe hiperbolizarea egoului clasei de mijloc are toate șansele sa se impună în europa.Cum în estul europei economisirea este aproape de zero, este mai probabil ca o astfel de mișcare să se nască în est decît în vest.Ființa umană suportă orice, atîta timp cît mai are resurse financiare și energetice de consumat.Violența apare ori datorita speranței ori din cauza dispariției ei. 

Marea Spovedanie 20

Cum nu avea nici o idee în spate, războiul meu cu Mirică nu putea să se încheie decât cu o înfrângere. La examenul din vară, Mirică a găsit o problemă supersimplă, dar superdeşteaptă ca idee: a riscat şi mi-a dat-o; nu am făcut-o şi am primit 9 fără să protestez. În toamnă am încercat să-mi măresc nota şi am primit altă problemă de acelaşi tip cu cea din vară. Nu mi-a picat fisa şi am rămas cu 9 fără să-l pot acuza nici în ziua de azi pe profesor că nu am beneficiat de un examen corect. Odată cu acest 9, infailibilitatea mea s-a evaporat: şi bine a fost că s-a întâmplat atunci, şi nu mai târziu. Cu cât primeşti mai multe lecţii de viaţă în tinerețe, cu atât şansa de a le primi la maturitate scade. Din nefericire, e imposibil să le primeşti pe toate.

În acea practică agricolă de la Gogoșaru am cunoscut o tânără din anul întâi, o vom boteza Elena, cu care am trăit o intensă poveste de dragoste. Mă va iubi mult timp după ce relaţia s-a încheiat, deşi m-am purtat cu ea îngrozitor. Cu Elena am avut de înfruntat o altă nenorocire a acelor vremuri, interzicerea avorturilor. Când a rămas însărcinată, fiind amândoi foarte tineri, am decis că n-are rost să creştem un copil atâta vreme cât abia ne creştem pe noi. Pe deasupra, Elena avea o figură de copil, de aceea îi și spuneam Copilul , așa că nu vedeam rostul de a mai avea un copil prin preajmă. Efectuarea unui avort în acea vreme presupunea asumarea unui mare risc şi ar fi trebuit să realizăm asta. După ce am încercat cu nişte injecţii aduse de prietenul Cristi Cențiu, pe atunci student la medicină, fără nici un succes, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la mentorul meu muzical, doctorul Bassu. Din nefericire, se pensionase de mult, ba îşi vânduse şi instrumentele necesare intervenţiei. M-a trimis la un coleg din București, doctorul Marin Stanciu, care avea un hogeac deasupra Cofetăriei Lămâiţa, lângă Liceul Lazăr, unde făcea avorturi ilegale, dar, se pare, într-un mediu aseptic şi cu toată grija pentru paciente. Elena a acceptat cu greu să meargă la el, dar a fost curajoasă şi totul s-a terminat cu bine. Implicaţiile psihice şi mai ales sentimentale şi-au lăsat o amprentă eternă în sufletul ei, însă trebuie să recunosc că abia după 30 de ani am înţeles asta şi veţi vedea şi cum am înţeles. Iubirea mea cu Elena a fost simplă, curată şi fără alte incidente în afara acelui avort. Cred că a fost cea mai curată poveste de dragoste a mea pentru că, deşi am o memorie foarte bună, nu mai ştiu de ce ne-am despărţit şi încep să am din nou amintiri personale abia în 1985, ceea ce mă face acum să cred că tot ce a urmat după Elena n-a fost demn nici măcar să fie ţinut minte… Și asta mă întristează şi mai mult, ştiind că ne-am despărţit nu mult după avort şi în mod sigur din cauza mea. Ea mi-ar fi făcut orice hatâr ca să rămânem împreună.Oricum, voi plati cu virf si indesat prostiile tineretii.

La sfârşitul anului doi m-am mutat şi de la doamna Cornoiu din Piaţa Sudului. În acel bloc am cunoscut însă o familie de intelectuali cu doi copii, Alexandru şi Anca. Alexandru era mai mic decât mine şi era în armată după ce intrase la Politehnică la Mecanică fină; Anca era la liceu, avea doar 14 ani. Alexandru era un suflet mare, gata oricând să te ajute dezinteresat, și un băiat foarte bine educat şi, cum se spunea pe atunci, „care-i citise şi pe clasicii ruşi“.Venea la mine să fumeze pentru că, deşi împlinise 20 de ani şi era în armată, tatăl lui, destul de rigid, nu-l lăsa să facă o droaie de lucruri − evident, fără succes. Pe Anca, sora lui, care era în clasa a noua, n-o prea băgam în seamă, ba chiar n-o observam deloc. O dată am invitat-o totuși la un film, imediat după ce-mi încheiasem socotelile cu Cristina şi când eram cu moralul la pământ, dar ea m-a refuzat politicos. Familia Alexan locuia ușă-n ușă cu mine şi treceam des pe la ei. Aveam discuţii în contradictoriu cu părinţii lui Alexandru şi făceam multe ironii la adresa societăţii comuniste, în care domnul Alexan credea încă, plin de convingere. Nu ştiam pe atunci că Anca mă iubea în tăcere şi că mă va iubi încă 16 ani până când, în 1998, va deveni soţia mea, mama copilului meu şi singura femeie pe care regret şi azi că am părăsit-o.

După ce am plecat din Piaţa Sudului m-am mutat cu Radu Toma şi Cristi Cențiu într-o mansardă închiriată de la un popă boem, lângă liceul Șincai. N-am rămas însă prea mult acolo. Deşi Radu şi Cristi erau prietenii mei cei mai buni şi viaţa în acea mansardă s-a dovedit total lipsită de monotonie, anul trei la matematică era cel mai greu şi eu nu reuşeam să învăţ nimic, neavând aproape niciodată un moment de linişte. Am reuşit să găsesc pe Bulevardul Metalurgiei un apartament de două camere pe care-l închiria pe bani puţini un tânăr alpinist: pleca în armată şi voia să-şi facă rost de ceva bani la ieşire. Era prima dată când locuiam într-o casă singur, şi asta m-a schimbat destul de mult. Chiar dacă mama venea în fiecare sâmbătă să-mi umple frigiderul, eram nevoit, tot pentru prima dată, să mă gospodăresc singur. Nu mi-a venit deloc uşor, pentru că fusesem copilul unic pentru care părinţii își asumaseră până atunci toate responsabilităţile vieţii cotidiene. Noile responsabilităţi şi faptul că eram singur şi nu mai trebuia să gonesc pe nimeni din casă ca să pot invita pe cine doream eu nu m-au făcut totuși să pierd vremea aiurea. Dimpotrivă, am devenit în acel an un student foarte conştiincios. Anul trei era, cum spuneam, foarte greu, cu multe examene dificile. Examenul cu Iftimie la ecuații era un fel de piatră de încercare pentru orice student din acele vremuri. Iftimie preda practic după cartea lui Lars Hormander şi, credeţi-mă, nu era deloc uşor să înveţi după un medaliat Fields, mai ales că materia era foarte complicată şi conținea teorii extrem de noi. Un 10 la Iftimie era ca şi cum un fizician ar fi luat 10 la un examen cu Planck. Am învăţat mult la ecuaţii în acel an şi așa am ajuns apoi să mă specializez în teoria operatorilor: Cursul profesorului Iftimie mi se pare şi azi o bijuterie, deşi sunt conştient că acum n-aş mai reuşi nici măcar să trec examenul cu el, darmite să mai iau şi 10. Este singurul 10 la care tin si azi.

Examenul de ecuatii din 1984 a fost , se poate spune , apogeul activitatii mele academice din studentie.Mi-ar fi placut sa continui sa fac ecuatii si dupa facultate dar, matematica are si ea curentele si modele ei,eram in plin avint al teoriei operatorilor iar PicuVoiculsecu era cel mai reprezentatic matematician roman pe plan mondial si ramine pina azi singurul roman cu 3 teoreme care-i poarta numele si la care comunitatea matematica mondiala face des referire.Drep urmare si eu ca si toata elita promotiei mele , in frunte cu victor nistor , am ajuns pe miinile lui Picu Voiculescu si ne-am specializat in teoria operatorilor.Venit dintr-o familie de medici,tatal lui picu fiind parintele neorologiei romanesti ,profesorul si academicianul Vlad Voiculescu,Picu mi se pare si azi un intelectual roman  complet, cel mai interesant intelectual pe care l-am intilnit si cunoscut pina acum.Erudit,coerent si mai ales posesorul unei logici simple dar dezarmant de bine argumentate , Picu mi-a schimbat radical modul de gandire.Am lucrat cu el atit la redactarea tezei din 1985 cit si a masterului din 1986 de la sfirsitul anului de specializare.Cind m-am dus prima data sa-i spun ce am de gand sa scriu in teza de absolvire ,l-am prins iesind in graba din facultate si m-a carat cu el acasa cu troleibuzul pina la piata kogalniceanu unde locuia.In tot acest timp eu am continuat sa-i explic ce as vrea sa scriu si ce cred ca as putea sa demonstrez ca noutate in teza dar nu am reusit sa termin in cele 30 de minute cit a durat drumul.M-a oprit politicos si mi-azis :Daca nu ai reusit pina acum sa-mi spui ce vrei sa faci inseamna ca n-o sa reusesti nimic in lucrarea asta.Ca o idee sa aiba succes trebuie sa poti sa o enunti intr-o singura fraza,ba chiar o singura propozitie.Renunta , du-te acasa si gaseste altceva ,ceva in care crezi.Am plecat suparat , gandindu-ma cum sa cred intr-o teorema pe care inca nu a enuntat-o si demonstrat-o nimeni pina atunci.Si totusi dupa citeva zile am reusit.Ideea era foarte simpla , cum sa fac sa gasesc o metoda care sa-mi aproximeze un fenomen general printr-un numar finit de fenomene particulare....si asa am scris algebre de operatori aproximativ finit dimensionale si diagramele lor bratelli.Astazi recunosc ca aplic inconstient aceasta idee la aproximarea finita a fenomenelor generale si uneori total aleatoare din economie.Ideea se poate aplica insa si in politica ,am putea aproxima evenimente si decizii viitoare printr-o analiza a deciziilor trecute care sunt un numar finit,adica pe intelesul tuturor istoria se repeta aproximativ si suntem capabili sa calculam aceasta aproximatie.Adica si cel mai imprevizibil individ poate fi aproximativ previzibil studiindu-i actiunile anterioare.Puterea de calcul actuala ne permite o aproximare remarcabila a evenimentelor viitoare.In 1986 Voiculescu a fost propus pentru decernarea medaliei Fields dar desi primul favorit nu a obtinut-o pentru ca la decernarea anterioara in 1982 laureatul alain connes obtinuse medalia pentru lucrari in teoria operatorilor si s-a considerat ca doua medaliila rind in acelasi domeniu ar fi prea mult.Oricum voiculescu nu s-a mai intors de la berkeley unde preda si astazi fiind in acelasi timp unul dintre membrii juriului care acorda azi medalia fields.Ca sa poata pleca in 1986 a avut nevoie de acordul securitatii si cred ca zoia ceausescu a aranjat totul desi cam toti am fost convinsi ca nu se va mai intorce.In anul de dinaintea plecarii definitive Picu s-a retras brusc , disparind de la seminarii si conferinte,eu l-am intilnit doar de doua ori si am inteles ca nu vrea sa fie asociat cu nimeni tocmai pentru a nu crea probleme cuiva dupa ce nu se va mai intoarce.Plecarea lui Picu a fost o lovitura grea data scolii romanesti de operatori.Ciprian Foias , parintele ei si profesorul lui Picu plecase deja in anii 70.Voiculescu a lasat insa o scoala puternica in urma dar dupa revolutie aceasta s-a imprastiat in patru colturi ale lumii si astfel scoala romaneasca de matematica este astazi disipata, dezbinata si fara putere.Foarte putini matematicieni romani s-au adaptat cu viata din vest si cred si acum cu tarie cacei mai multi dintre  ei ar putea fi usor adusi inapoi daca ar aparea un lider carismatic care sa-i convinga.Singura reforma a invatamintului romanesc care ar avea sanse de succes trebuie sa inceapa prin aducerea inapoi in tara a cit mai multe inteligente romanesti risipite in occident .Aceste minti se afla intr-o blazare si letargie incomensurabila si reintoarcerea acasa le-ar da un sens nou existentei lor.Reforma trebuie sa inceapa cu academia romana care s-a degradat atit in timpul comunismului cit mai ales dupa si unde doar o curatenie generala poate sa o scoata din mocirla sferdoctiei in care se afunda continuu.Ultima reforma adevarata a invatamintului a facut-o spiru haret , trebuie gasit un nou haret si abia atunci se poate incepe.In romania orice reforma se poate face doar cu biciul dar inainte trebuie gasit un birjar doct caruia sa-i acordam puteri absolute.Acelasi lucru se va intimpla si in politica mai devreme sau mai tirziu.Orice forma de dictatura prezinta marele risc al derapajului dar e preferabil sa ni-l asumam decit sa pierdem vremea criticind democratiile originale romanesti care se vor mai perinda si in viitor pina la aparitia despotului luminat.De la revolutie pina azi tot timpul am criticat fara sa propunem niciodata solutii.Nu stim ce vrem si atunci e mai bine sa ne arate cineva ce ne trebuie cu riscul unui esec.Este necesar ca intelectualitatea sa-l sustina neconditionat pe despot pentru a nu lasa non valorile oportuniste sa se infiltreze prea mult in structura de putere.Un astfel de despot poate aparea doar din rindul clasei de mijloc si trebuie sa reprezinte in primul rind interesele acestei clase.Chiar si viitoarea elita politica trebuie sa se nasca din clasa de mijloc.Actualmente aceasta clasa nu are idei ,are doar asteptari materiale.In momentul in care isi va pierde total actualele privilegii si relativa siguranta a zilei de miine bazate pe sistemul creditarii fortate si al consumului fara sens ,clasa de mijloc se va revolta fara a-si recunoaste propria vina si acuzind sistemul.

Marea Spovedanie 19…..cu dedicatie lui Mos Craciun

Mos Craciun:  Domnu' Sima, din partea mea succes la "riscuri" , daca aveti malai. Dar energia-forget about it. Ati vazut ce se intampla cind risti UNDE nu trebuie ! Nimeni nu vrea sa va discrediteze .Veniti in RO, aduceti si "arhiva" , sau se poate si prin teleconferinta.

În primăvara lui 1982 m-am mutat de la Paula Bivolaru (exasperată până la urmă de atâta bridge şi petreceri, mă rugase să-mi găsesc altceva) pe Şoseaua Olteniţei, la doamna Cornoiu, într-un bloc nou făcut de comunişti din prefabricate şi vândut la cei merituoşi pe o căruţă de bani. Viaţa în Bucureşti se vedea de-acolo cu totul altfel decât din Sandu Aldea. În fiecare dimineaţă, mersul la facultate pe scara autobuzului 331 era o cascadorie. Cartierul Piaţa Sudului era o aglomerare urbană murdară, tristă şi săracă. În blocul meu se amestecau muncitori, funcţionari și profesori universitari al căror liant era doar obedienţa faţă de partidul comunist, fără de care n-ar fi locuit în veci în noile cutii de chibrituri ce răsăreau peste noapte. Complexul comercial din piaţă era locul unde îşi petreceau colocatarii mei majoritatea timpului liber, aşteptând cu stoicism la interminabile cozi un pachet de unt sau o bucată de carne: o masă de oameni încolonată în lupta pentru supravieţuire şi nemaiavând timp să gândească, să spere ori să iubească.

Înainte de orice altceva, bucureştenilor li se luase Timpul. Ideea s-a dovedit genială şi i-a determinat pe comunişti să înceapă construcţia celor şase „circuri ale foamei“, unde fiecare sector din Bucureşti trebuia aliniat la cozi. Astăzi circurile foamei au devenit mallurile noii societăţi de consum, dar scopul lor primordial a rămas tot acela de a-ţi fura timpul. Clasa de mijloc de astăzi este prea ocupată să-şi petreacă vremea la mall ca să mai poată realiza că o foarte mică minoritate îi decide între timp viitorul. Dispariţia timpului liber individual este cea mai perfidă metodă de manipulare şi îndobitocire a populaţiei şi ar putea fi contracarată doar de acţiuni culturale dirijate de o elită. Dacă însă rezistenţa prin cultură s-a manifestat cu oarecare forţă în perioada comunistă, azi ea este firavă şi caducă. Elita culturală din perioada comunistă se suprapunea în mare parte cu disidenţa; cea de astăzi e dispersată, nepopulară şi începe deja, la rândul ei, să-şi piardă timpul. Societatea de azi discreditează constant şi consecvent orice idee radicală de schimbare, iar noua elită îşi pierde entuziasmul încă de la prima înfrângere mediatică.

Aceste manipulări nu sunt însă perfecte. Adunând masele într-un singur loc, comuniştii nu şi-au dat seama că astfel informaţia va începe să circule, că revolta contra sistemului se va organiza la coadă şi se va difuza cu o viteză extraordinară. Cozile lui Ceauşescu au fost înlocuite azi de internet. Deja anumite guverne au început să îngrădească accesul liber la informaţie (vezi cazul Chinei), dar nu cred că cineva va putea stăvili o revoltă generală avându-şi punctul de pornire pe internet. Ceauşescu şi-a trimis ofiţerii de Securitate la cozi; americanii se bazează pe controlul enorm pe care Google şi Facebook îl au asupra ideilor revoluţionare ale utilizatorilor . Nu cred însă că vor stăvili schimbarea ce pare iminenta – o vor amâna doar.

Sosirea mea în gazdă la doamna Cornoiu a schimbat mult habitudinile locatarilor de la etajul cinci, unde locuiam. Totul a pornit de la faptul că la români ideile trec, mai totdeauna, întâi prin stomac, şi abia apoi se conturează în conştiinţă… Tata îi aducea doamnei Cornoiu alimente imposibil de procurat şi într-o cantitate suficientă pentru a hrăni patru persoane, nu două. Zvonul s-a răspândit imediat pe tot etajul şi nu după multă vreme tata a început să-mi aprovizioneze vecinii cu alimente la preţ oficial. Asta m-a făcut imediat foarte popular pe scară, îmi era tot mai greu să refuz invitaţiile insistente la o cafea. În plus, eram singurul din bloc care asculta la vremea aceea Europa Liberă fără pic de frică. Deşi încă mult timp s-au temut să deschidă radioul, toţi vecinii erau bucuroşi să afle de la mine ce se mai spune la „şopârliţă liberă". Dezobedienţa faţă de regim s-a instalat pe nesimţite.

În perioada în care am locuit pe Şoseaua Olteniţei m-am îndrăgostit de Cristina G., fata care la admitere intrase cu 10 plin în faţa noastră, a tuturor olimpicilor. Nu eram colegi de facultate. Cristina era cu un an înainte pentru că noi, băieţii, pierduserăm acel an cu armata. Era o fată atrăgătoare, cu umor, dar şi cu foarte mult tupeu. Ca în toate relaţiile mele cu femeile, am început să flirtez cu ea din curiozitate. O curiozitate bine definită, nu generală: voiam să aflu cum naiba reușise să facă, la admitere, toate tezele de 10, fiind singurul neolimpic pe lista primilor 10 admişi, ba ieșind și prima pe listă. Pe vremea aceea clasamentele la admitere la orice facultate se afişau pe două liste, una de „încorporabili“ şi alta de „neîncorporabili“, adică, lăsând deoparte câteva excepţii, una de băieţi şi alta de fete. Clasarea Cristinei prima, cu 10 plin, pe lista de neîncorporabili nu făcuse valuri printre studenţi şi profesori pentru că noi, olimpicii, eram cu toții băieți, deci încorporabili. Eu însă am observat încă din vara lui 1980 că o fătucă avusese medie mai mare ca noi și începusem să întreb, curios, cine este. Era şi un pic de misoginism la mijloc: nici o fată nu reuşise până atunci nici măcar să intre în vreun lot lărgit pentru olimpiada internaţională, așa că ni se părea de neconceput ca o fată să ne bată, fie şi la un concurs uşor cum fusese admiterea. Era împământenită printre noi ideea că în toată istoria matematicii existau doar două femei care dăduseră numele lor unor teoreme, Emmy Noether şi Sophia Kovalevskaya, şi că amândouă trebuiau să se bărbierească de două ori pe zi. Dacă în cazul lui Noether legenda ar putea fi adevărată, este suficient să-i vezi portretul Sophiei Kovalevskaya ca să-ți dai seama că, în cazul ei, legenda e doar o răutate a comunității misogine a matematicienilor din secolul XIX. 

Așadar, frumoasa blondă nu-şi avea locul printre noi şi asta mă intrigă enorm. Trebuie să recunosc că nu mi-a fost uşor să-i fac capul mare Cristinei, dar până la urmă orgoliile noastre au ajuns la un compromis. Eu am renunțat la o parte din aroganţa şi aerele de tânăr rebel atoateştiutor, ea − la ceva din tupeul caracteristic copiilor din protipendadă comunistă. Cristina locuia într-o somptuoasă vilă de pe strada Roma. Tatăl ei era generalul G. Istifie. Habar n-aveam cine era exact, știam doar că e general în armată. Deşi nici un obiect din acea casă naţionalizată nu se potrivea cu locatarii, eram prea îndrăgostit pentru a-mi pune întrebări şi Cristina a avut grijă ca întâlnirile cu părinţii ei să fie cât mai rare. Cum doamna Cornoiu era o femeie discretă, deşi de modă veche, petreceam cam tot timpul la mine. 

A fost o frumoasă poveste de tinereţe care ar fi durat, poate, mai mult dacă într-o zi, la ieşirea de la facultate, n-ar fi apărut tatăl Cristinei care mi-a cerut să vorbim între patru ochi. A fost mai degrabă un monolog pe care eu l-am ascultat stupefiat. Mi-a relatat mai întâi, cronologic şi cu o precizie elveţiană, tot ce făcusem şi vorbisem cu fiica sa, minuţios, cu detalii, fără să greşească nici un loc sau moment şi mai ales fără diplomaţie sau jenă. Cred că nu-și dădea seama că e în afara serviciului. După ce şi-a etalat puterea, adăugând că e la fel de bine informat și asupra familiei mele, m-a întrebat protocolar ce intenţii am. I-am răspuns că n-am nici o intenţie, că îmi face plăcere să fiu prieten cu fiica sa şi cred că plăcerea e reciprocă. „În acest caz, ar fi bine să-ţi precizezi repede intenţiile“, mi-a răspuns generalul, lăsându-mă să-mi imaginez ce s-ar putea întâmpla dacă nu mi le voi preciza după gustul său.

Cristinei nu i-am povestit întâlnirea şi eram atât de speriat, încât nu ştiam cum să ies cât mai repede din relația cu ea fără să produc alte animozităţi în familia G.. La câteva zile după aceea ar fi trebuit să mergem la un concert Boomtown Rats, ultimul concert în România al unei trupe occidentale până la revoluţie. Trupa avea un hit la mare modă atunci, cu un nume ce-mi era, parcă, predestinat: „Tell me why I don't like Mondays“. Cristina făcuse rost de două bilete pentru noi. Ea şi Victor Nistor se plăceau şi, după o discuţie cu el în care i-am zis că vreau să ies din relaţia asta, i-am propus Cristinei să se ducă cu Victor, inventând un motiv plauzibil ca eu să nu pot merge. Luni, după concert, m-am dus la Victor să-l întreb ce s-a întâmplat. Totul era ok. Deşi mă simțeam uşurat că ieșisem din această relaţie, nu pot să nu recunosc că am suferit ceva vreme. Permutarea făcută de Cristina într-o singură zi îmi afectase puternic orgoliul. În plus, nu aflasem cum izbutise să iasă prima la admitere. În anul ei Cristina era o studentă foarte bună, dar nu excepțională, şi se eschivase cu inteligenţă ori de câte ori abordasem subiectul admiterii. 

După revoluţie atât cartea lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii, cât şi relatările presei au dezvăluit că tata G. fusese general de Securitate, şef al departamentului ascultări-interceptări, omul care pusese microfoane şi camere video inclusiv în dormitoarele înalţilor demnitari comunişti, spre deliciul Elenei Ceaușescu, care viziona cu nesaţ înregistrările. Nu mai e nevoie să explic de ce posibilul tată-socru era atât de bine informat. Și azi mă gândesc cu groază la grotescul scenei în care generalul a vizionat înregistrări din dormitorul meu cu propria-i fiică sau la jena pe care trebuie s-o fi avut când subalternii i-au prezentat casetele, realizând că nu va fi singurul spectator. Cât de josnic poţi să fii ca să-ţi înregistrezi copilul în momentele lui intime, şi asta fără ca nimeni să ţi-o ceară?!

Victor a avut mai puţin noroc decât mine. Povestea lui cu Cristina s-a terminat printr-o căsătorie şi naşterea unei fetiţe. La câteva luni după aceea Victor a fost scos în stradă, spunându-i-se că misiunea sa de inseminare se terminase. Aşa am aflat, la rândul meu, ce „intenţii“ aştepta, pesemne, generalul şi de la mine. Caracterul securistoid al familiei se va vedea abia după revoluţie, când Victor, ajuns profesor la Harvard şi apoi la Penn-State University, va fi nu numai obligat să plătească pensie alimentară, ci şi hărţuit până la nivelul de a nu mai putea veni în ţară din cauza proceselor intentate de fostul general, care se pare că nu-şi pierduse prea mult din putere.

Nimic nu este întâmplător… Astăzi Cristina este profesoară de matematică la liceul Jean Monnet, fostul Liceu 24 din perioada puterii populare, supranumit „liceul de ştabi“ și frecventat pe vremuri de Nicu Ceaușescu, Serghei Mizil, Monica şi Cristina  însăși. Liceul rămâne şi astăzi un fel de Hitlerjugend al puterii în funcţie: de aceea e greu să găseşti acolo vreun olimpic (e mult mai uşor să găseşti poveşti cu eleve violate de profesori). Morala lui G. Istifie bântuie încă prin clase, deşi Cristina (când era elevă) a fost mutată la Bălcescu, actualul Sf Sava, unde a şi terminat sub directa supraveghere a marelul Matrosenko, matematicianul de casă al nomenclaturii. Există totuşi o diferenţă. Dacă pe atunci G. sau Angelo Miculescu sau alţi nomenclaturişti căutau gineri cât mai inteligenţi pentru fetele lor, astăzi inseminarea se face înăuntrul noii clase diriguitoare. Burghezia post-decembristă nu împarte averile, ci le uneşte… şi nu numai averile. Încuscririle tot mai dese între membrii clasei politice mă fac totuși să sper că, tot spălându-şi rufele în familie, vor fi până la urmă aneantizați de propria lor mizerie.

La începutul anului doi, în septembrie 1982, am fost prima oară la strânsul recoltei, aşa-numita practică agricolă. Industrializarea forţată şi colectivizarea agriculturii cu bâta reduseseră masiv populaţia rurală, iar cei rămași încă la ţară nu aveau nici un chef să muncească pământul şi în acelaşi timp să moară de foame, pentru că tot ce adunau mergea la stat şi la export. Dacă însămânţările şi prășitul se mai făceau mecanic, recoltarea era, în România anilor ’80, o muncă manuală dură, pentru care comuniştii făceau apel la armată, elevi şi studenţi. În acea toamnă am fost duşi pe malul Dunării, în comuna Gogoșaru, în apropiere de Giurgiu, la cules de roşii şi de arpagic. Nu cred că economic eram o soluţie viabilă pentru strânsul recoltei. Munceam puţin şi foarte prost, eram neascultători şi dezorganizaţi şi încercam să transformăm tabăra de muncă într-o tabără studenţeasca de vacanţă. În plus, statul cheltuia cu cazarea, masa şi supravegherea noastră mai mult decât dacă i-ar fi plătit regeşte pe localnicii țărani să strângă recolta, mai ales că aceştia aveau mare nevoie de produse agricole pentru a supravieţui iarna. Din cauza studenţilor mai mult de jumătate din recoltă se strica sau se risipea. A-i aduce pe studenţi în mediul rural crea pe deasupra o breşă în propaganda comunista: ţăranii înțelegeau că viitoarea generaţie nu crede o iotă din ideologia comunistă şi că societatea socialistă multilateral dezvoltată nu e decât o lozincă fără conținut și fără adepţi. Boicotul nostru se răsfrângea negativ asupra ţăranilor, care lucrau mai puţin, convinşi de noi că singura şansă e revolta, dar prea fricoşi pentru a încerca ceva.

La Gogoșaru am fost împreună cu profesorul de ecuaţii Mirică, şeful delegației agricole studenţeşti şi secretarul organizaţiei de partid pe facultatea de matematică. Mirică era inteligent, fin psiholog, dar un comunist inflexibil. Nu credea în ceea ce făcea, obedienţa faţă de partid venea mai mult din oportunism şi dintr-o dorinţă exacerbată de a parveni în ierarhia Facultăţii de Matematică. Era lector la Catedra de ecuaţii şi, cum ştiinţific era dominat de geniul profesorului Viorel Iftimie (o minte sclipitoare, care publicase articole inclusiv cu Lars Hormander, laureat al Medaliei Fields în 1962 şi părintele ecuaţiilor lineare cu derivate parţiale), hotărâse să promoveze pe cale politică. Urma să dau examenul de ecuaţii diferenţiale ordinare cu Mirică în vara următoare şi fusesem avertizat că stricase multe medii ale multor studenţi eminenţi. Eram însă prea arogant (şi prea mândru de faptul că, deja în anul întâi, după ce luasem 10 la toate examenele, fusesem calificat drept student eminent), ca să-mi fie frică de viitorul examen de ecuaţii. 

Conflictul cu Mirică a izbucnit din prima zi. A înţeles repede că toate protestele colegilor se vor concentra în vocea mea, astfel că, dacă voia să controleze o masă de 400 de studenţi (primii doi ani fuseseră comasați), avea nevoie de sprijinul meu necondiţionat. La început a încercat să mă mituiască, oferindu-mi o cameră singur în afara dormitorului comun, cu 90 de saltele, organizat într-o sală de clasă, dar l-am refuzat cu ironie, folosind propriile-i arme de propagandist comunist: „Tovarăşe profesor, dacă tot mă consideraţi lider, atunci ştiţi prea bine că în comunism liderii stau în mijlocul maselor.“ Nereuşind cu mita, a început să mă şantajeze cu examenul pe care urma să-l dau cu el. Aici replica a fost mult mai dură şi i-am dat-o de faţă cu toţi colegii: „Nu sunteţi dumneavoastră profesorul care să-mi poată da mie 9 pe drept, iar la o eventuală mărire de nota ştiţi că pot cere prezenţa lui Iftimie la examen.“ Mi-a replicat că examenul va fi corect şi că voi accepta nota fără să protestez. Peste o săptămână, cum munca noastră la câmp, a studenţilor matematicieni, nu dădea rezultate şi cum în fiecare seară organizam megapetreceri (aduseserăm muzică, amplificatoare şi boxe de mare putere), Mirică a trecut la măsuri punitive drastice, recurgând până şi la reducerea masivă a raţiilor de hrană şi ameninţând cu un examen supergreu în vară nu numai pentru mine, ci pentru toţi cei din anul doi. 

Popularitatea mea în rândul colegilor a început atunci să scadă. Trebuia să găsesc ceva ca să ies din corzi. Am făcut o mică chetă printre prieteni, am pus la bătaie mia de lei pe care o aveam de la tata pentru prima lună de facultate şi am cumpărat din sat un porc şi o oaie pe care i-am sacrificat în curtea şcolii, organizând un grătar imens gratis pentru toţi studenţii… dar nu şi pentru profesori. Nebunia cu proţapul a fost atât de mare şi, beneficiind şi de vinul localnicilor, a înfierbântat într-atât sângele studenţesc de la Gogoșaru, încât a doua zi aproape nimeni n-a fost capabil să se trezească și să meargă la câmp. Din nou s-a dovedit că revolta se produce mai întâi în stomac, iar Mirică s-a trezit pentru prima oară în incapacitate de a controla masele. Îmi făcusem din nou un duşman fără să fi încercat să negociez nimic în prealabil…

Asemenea scene se vor repeta deseori de-a lungul vieții mele, de fiecare dată găsindu-mă să lupt contra cuiva în mod gratuit, fără vreo ţintă sau vreun ţel în luptă. Margaret Thatcher spunea că niciodată nu trebuie să lupți contra cuiva, ci doar pentru a impune o idee. Neidentificând duşmanul într-o persoană, economiseşti o energie pe care o poţi folosi încercând să-i convingi pe opozanți de viabilitatea propriei idei. Marile idei, deşi impuse cu forţa, au dăinuit numai dacă au găsit consens. Mi-au trebuit însă 40 de ani ca s-o înţeleg pe Doamna de Fier − și abia atunci am ajuns să accept înfrângerile de pe parcurs, considerându-le doar simple amânări la punerea în practică a ideilor mele. Orice ţel, oricât de nobil, la început va fi ignorat. Peste un timp va fi respins, peste alt timp va avea duşmani declaraţi. Cu cât ţelul este mai viabil, cu atât duşmanii vor fi mai agresivi. Dar când ţelul va fi atins, adversarii vor deveni niște simpli cârcotaşi. Atunci abia putem încerca să-i convingem. Pe drumul impunerii unei idei, mai ales în democraţie, arma fundamentală trebuie să fie autoironia. Numai ironizându-ţi propriile eşecuri poţi schimba convingerile celor din jur. Iar când aceștia vor ajunge să te invidieze că ai renăscut, abia atunci îi vei putea atrage în luptă şi în mod sigur nu le va mai fi frică de eşec. Biografia şi autoironia lui Winston Churchill sunt cel mai bun exemplu în acest caz. După ce renăscuse şi câştigase războiul în 1945, bătrânul lup de mare avea să fie înfrânt la urne în alegerile din acelaşi an, ceea ce l-a făcut să declare: Success is the ability to go from failure to failure without losing your enthusiasm.

Marea Spovedanie 18

 În cei patru ani de facultate, am profitat de două ori de „copiuțele” lui Radu: la examenele de istorie și de socialism științific. Cursul de istorie fusese foarte interesant pentru că se ocupase exclusiv de perioada regalității, 1866-1947, despre care existau extrem de puține informații pe piață în comunism. Pentru prima oară cineva ne povestea că România avusese totuși o epocă relativ democratică și prosperă. Profesorul de istorie avea însă damblaua de a ne face să memorăm toate guvernele României Mari din prima jumătate a secolului XX. Deși am fost la toate cursurile și mi-a plăcut perioada interbelică, „copiuțele” lui Radu au fost salvatoare în goana după nota maximă. La socialism științific mi-era aproape imposibil să redactez un text coerent, toată materia aceea mi se părea un nonsens. Radu avea însă fițuici cu tot felul de citate din Nicolae Ceaușescu, pe care le-am aruncat amândoi, de-a valma, pe hârtie, în încercarea de-a o convinge pe Zorina Zdroba să nu ne strice media generală. Pe atunci ,rezultatele obținute prin fraudă nu mi se păreau deloc dezonorante. Lupta pentru note de zece era esențială ca să ajung printre primii opt și să evit repartiția ca profesor la țară. Ierarhizarea aceea dezumanizantă ne-a exacerbat încontinuu invidia și egoismul. 

Sistemul repartiției în ordinea mediilor nu permitea specializarea de nișă și nu lăsa nimănui posibilitatea de-a aplica matematica acolo unde avea talent și plăcere. După revoluție, deschiderea granițelor a demonstrat că foarte mulți dintre noi aveam talente deosebite, chiar dacă nu am reușit să absolvim cu o medie generală foarte mare. Cum am mai spus, 120 dintre cei 180 de absolvenți ai Facultății de Matematică se află astăzi în afara granițelor țării, lucrând în diverse domenii care nu țin întru totul de matematică. 

Așadar, sistemul comunist de învățământ nu favoriza deloc creativitatea individuală. Același sistem, în care ne dădeam reciproc la gioale în dorința de a ajung cât mai sus în ierarhie, ne-a împiedicat să lucrăm în echipă: rareori veți vedea cercetări fundamentale în matematică realizate de o echipă de români. După 1989, răspândindu-ne în cele patru colțuri ale lumii, am evitat colaborarea cu foștii colegi și prieteni, preferând lucrări individuale sau, în cel mai bun caz, aderând la echipe de străini deja formate. Chiar și astăzi, cu toată influența americană, imediat ce alcătuim o echipă, în orice domeniu de activitate, membrii ei ajung rapid să formeze o ierarhie și fiecare cheltuiește o enormă energie ca să-și păstreze poziția sau să cucerească o poziție superioară. De câte ori ne enumerăm realizările, ne vine foarte greu să spunem „noi”, însă de câte ori criticăm sau acuzăm folosim invariabil pronumele „ei”. Vinovații nu au nume, ei sunt totdeauna o masă. În schimb, dacă realizăm ceva spectaculos, apare neapărat un nume. Ceaușescu a făcut Canalul Dunăre-Marea Neagră, nu poporul român, nu zecile de mii de deținuți politici de-acolo. În schimb, toți politicienii sunt corupți, nu Adrian Năstase, nu Traian Băsescu. Faptul că ne ascundem încontinuu propriile greșeli în spatele unei mase de oameni și ne însușim mereu meritele celor din jur nu face decât să ne șubrezească în orice luptă sau competiție cu străinii. 

La americani, bomba atomică nu are un inventator, ci o echipă de inventatori, proiectul Manhattan. În schimb, scandalul Watergate are un vinovat principal: președintele Richard Nixon, care a fost obligat să demisioneze pentru asta. De câte ori am făcut parte dintr-o echipă americană, am fost profund impresionat de faptul că liderul ei trecea aproape inobservat. Cred că de aici provine lipsa de unitate a poporului român. Îl acuzăm pe Iliescu că ne-a furat revoluția, dar unitatea de grup din 21 și 22 decembrie a dispărut imediat după ce câțiva oportuniști s-au autointitulat lideri; de fapt noi i-am lăsat să ne fure, tocmai pentru că nu știm să formăm nici un fel de echipă. De vreme ce creăm oportunități este normal să avem mulți oportuniști. 

Țin minte cum în ziua de 22 decembrie 1989 am ajuns împreună cu masele de protestatari, spre ora prânzului, la poarta Televiziunii Române. Acolo ne-am oprit. După câteva minute a coborât Teodor Brateș, care, văzându-mă cu câțiva pași înaintea maselor, m-a întrebat: „Dumneata ești reprezentantul poporului?” „Da”, i-am răspuns, și am ajuns în Studioul 4, lăsându-i pe ceilalți la poartă. Devenisem și eu oportunist. Imaginați-vă că aș fi răspuns „nu” și aș fi îndemnat masele să intre împreună cu mine în Televiziune, mai ales că paza dispăruse ca prin miracol. Poate că masele ar fi distrus Studioul 4, însă cu siguranță istoria s-ar fi scris altfel. Iliescu, Brateș, Melinescu, Răzvan Teodorescu n-ar mai fi reușit să manipuleze un popor întreg. Fără televiziune, Iliescu ar fi ieșit din istorie așa cum a intrat: pe ușa din dos. Și nimic din asta nu s-au întâmplat pentru că eu am fost oportunist! Chiar dacă masele ar fi distrus toată aparatura din Televiziunea Română, tot ar fi fost mai bine decât să ni se transmită, prin intermediul TVR, minciunile foștilor comuniști. Revoluția română nu s-ar mai fi făcut la televizor, ci în stradă, unde valorile s-ar fi cernut cu totul altfel. Foștii comuniști erau fricoși, nu ar fi rezistat presiunii populare, iar teroriștii n-ar mai fi apărut niciodată. Voi reveni pe larg, mai târziu, la povestea acelei zile în Televiziunea Română.

În afară de români, la noi în facultate erau doi studenți străini din Republica Malgașă care stăteau de ceva vreme în anul întâi, nereușind să promoveze și contribuind din plin la rezerva valutară a lui Ceaușescu. Obiectul pe care mi-l doream cu disperare în acea vreme era un pick-up japonez Akai. Cum o astfel de sculă muzicală depășea cu mult bugetul familiei mele și se putea achiziționa doar în celebrele magazine Comturist (pleonastic numite shop-uri), i-am propus tinerei din Madagascar, în schimbul pick-up-ului, s-o ajut să treacă fără probleme examenul de algebră cu profesorul Niță. Metoda a fost cât se poate de simplă: am semnat teza scrisă eu cu numele ei, ea cu numele meu. Ea n-a scris nimic, iar eu i-am făcut o teză de opt, introducând deseori, cu bună știință, cuvinte franțuzești și presărând ici-colo dezacorduri și grave greșeli gramaticale. Niță, săracul, nu numai că a fost indus în eroare, dar, justificându-i eu foaia albă printr-o malaise apărută brusc în timpul examenului, mi-a propus să vin peste două zile ca să dau examenul cu altă grupă, în loc să revin în toamnă. Și uite așa, fără mari eforturi, am profitat pentru prima oară de încrederea oarbă pe care mi-au acordat-o întotdeauna cei din jur. Și m-am ales și cu nota zece, și cu mult doritul pick-up Akai…

Prima „speculație bursieră” am făcut-o tot în facultate. Nu cu acțiuni, nici cu devize, ci cu niște simple bilete la meciul de fotbal România-Italia. Cum aveam gură mare și eram cel mai curajos student în clinciurile cu profesorii, în 1983 colegii m-au ales reprezentantul lor în Consiliul profesoral al facultății și șeful Comisiei Sport-Turism din facultate din cadrul UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România, adică UTC-ul studențesc). În Consiliul profesoral eram avocatul tuturor celor care, din varii motive, riscau să fie exmatriculați, și pot să afirm cu mândrie că timp de doi ani am blocat toate încercările de exmatriculare. La Comisia Sport-Turism lipseau cu desăvârșire și sportul, și turismul. Singura mea menire era să distribui bilete la Costinești în timpul vacanței de vară. Am reușit mereu să obțin un număr mai mare de bilete decât celelalte facultăți din cadrul Universității București și, cum le-am distribuit pe toate fără parti-pris-uri și fără șpagă, am fost în toți acei ani adulat de toți colegii. Într-un an am primit de la UASCR, doar pentru mine, o vilă întreagă la Costinești, timp de o lună. M-am dus, dar nu singur, ci cu 22 de colegi după mine. 

Spre sfârșitul anului 1983 am fost chemat la CNEFS (Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport), unde fiica directorului, Manuela Solomon, mi-a „trasat sarcina” de a strânge cât mai mulți bani de la colegi pentru a-i duce la meciul de fotbal România-Italia din preliminariile Campionatului European. Italia lui Zof, Rossi, Causio era campioană mondială en titre, iar Partidul Comunist făcuse din acest meci o luptă pe viață și pe moarte între sistemul comunist și cel capitalist, prezența tinerilor studenți reprezentând „zăhărelul” pe care Ceaușescu îl oferea din când în când mișcării studențești, cea mai anticomunistă și necontrolabilă grupare a epocii.

M-am întors la facultate și am pus afișe cu „vindem în număr nelimitat” bilete la meci. România avea o echipă foarte bună și reușise în meciul tur la Florența un 0-0, jucând aproape tot timpul în zece oameni. După numai câteva zile strânsesem în avans peste un milion de lei, o sumă imensă la acea vreme. Prețul unui bilet era 50 de lei. Foarte mulți doritori veniseră să cumpere chiar și 10-20 de bilete, în ideea de a le revinde. Când m-am dus la Facultatea de Drept cu două valize pline cu bani pentru a le depune în seif, Manuela Solomon și ceilalți șefi UASCR erau să facă infarct. Venisem cu bani pentru 20 000 de bilete în vreme ce facultatea avea doar o mie de studenți. Nici măcar Manuela Solomon n-ar fi reușit să satisfacă o astfel de cerere. Am avut însă grijă s-o duc la Capșa, să-i recit din Verlaine și să-mi exercit toată vrăjeala de care eram în stare pentru a obține un număr cât mai mare de bilete. Până la urmă m-am ales cu patru mii, adică aproape o jumătate de peluză. 

Reîntors la facultate, împreună cu Radu și alți doi derbedei ne-am gândit să vindem la suprapreț o parte din bilete. Nu mai făcuserăm niciodată bișniță cu nimic și trebuia să scăpăm de bilete cu mult înainte de meci, pentru că hotărâserăm să dăm fiecărui doritor un singur bilet, plus restul de bani pentru celelalte bilete plătite în avans. Problema era cum să vindem noi en gros bișnițarilor două mii de bilete, chiar dacă ceream 100 de lei față de 200, prețul de pe piața neagră. Cum singurii bișnițari pe care-i cunoșteam erau cei care vindeau bilete la film în fața cinematografului Patria, l-am abordat pe unul dintre ei. Țiganul a rămas șocat când a văzut biletele și a aflat că ar putea câștiga 200 000 de lei (prețul a trei Dacii noi la vremea aceea). A doua zi s-a întors cu patru matahale din Ferentari. Aproape că ne-a pierit cheful de bișniță când i-am văzut. Până la urmă am hotărât ca tranzacția să aibă loc în sala de calculatoare de la facultate, unde am reușit să adunăm toți studenții matematicieni de peste 1,80 înălțime − un grup impozant de vreo 20 de persoane. 

Odată tranzacția făcută, trebuia să returnăm banii și să ne convingem toți colegii că mai mult de un bilet de om nu obținuserăm. Dar când am început restituirea ne-am dat seama că în euforia marelui tur pierduserăm listele cu numele doritorilor de bilete și cu suma pe care ne-o dăduseră. Mi-a venit atunci o idee salvatoare: punem un anunț din care toată lumea să afle de unde își poate recupera banii, îi întrebăm pe fiecare în parte câte bilete a comandat, ne prefacem că verificăm într-un caiet și returnăm banii, mizând pe cinstea tuturor. Se pare că la acea epocă studențimea română era încă cinstită, pentru că la sfârșit am fost nevoiți să plătim doar vreo cinci bilete în plus. Gândiți-vă ce-ar fi însemnat aceeași operațiune în ziua de azi! Banii câștigați din acest tun, aproximativ 100 000 lei, i-am investit în scule de muzică și discuri occidentale, care au fost cărate de-a lungul timpului la orice petrecere din Facultatea de Matematică (inclusiv la cele la care eu n-am participat). Cum România a învins Italia cu 1-0 prin celebrul gol al lui Bölöni, toată lumea era atât de fericită, încât nimeni nu s-a gândit să ancheteze bișnița de la matematică. 

Ca reprezentant în Consiliul profesoral, am avut însă și întâmplări care mi-au pus în pericol situația școlară și chiar terminarea facultății. În anii ‘50 comuniștii fabricaseră foarte mulți intelectuali și profesori universitari „pe puncte“ (expresia făcea aluzie la punctele pozitive pe care le acumula cineva „cu origine sănătoasă” la dosar și care foloseau la promovarea lui). Astfel, maiștri ori învățători mai răsăriți au ajuns în câteva luni să predea în învățământul universitar românesc. La matematică era cunoscut „punctajul” profesorului de geometrie diferențială Smaranda, care în anii ‘50 fusese chiar decan și secretar de partid al facultății. La un moment dat, autoritățile l-au trimis să predea matematică în Algeria, noul stat eliberat de sub jugul colonial în 1962. Smaranda a avut ghinion aici, pentru că nevasta și copiii i-au fugit în Franța. Odată cu pierderea familiei, a pierdut și punctele de la dosar. Reîntors în România, a fost dat afară din toate funcțiile, rămânând totuși simplu profesor la facultate 

Smaranda ne-a predat cursul de geometrie diferențială fără să știe definiția varietății topologice: la un nivel un pic mai înalt, e ca și cum ai preda geometria fără să știi teorema lui Pitagora. Avea o memorie bună și învățase niște formule și demonstrații pe care le picta cu ușurință pe tablă, fără să înțeleagă nimic. La un consiliu profesoral s-a discutat refacerea programei de geometrie. Toți profesorii puneau accentul pe felul în care ar fi trebuit predată geometria diferențială. În timpul acela, există la noi în facultate un mare profesor de geometrie, Costake Teleman, care, fiind evreu și anticomunist, primea rareori câte un curs. În schimb, Smaranda avea asigurat an de an cursul de geometrie de la anul III, curs de o deosebită importanță în formarea completă a unui viitor matematician. Când mi s-a dat cuvântul în ședință, le-am spus tuturor fără jenă că Smaranda nu știe nici măcar definiția varietății topologice. Cum el a protestat vehement, l-am rugat să ne dea definiția în plină ședință. A dat o definiție greșită, stârnind râsul celorlalți profesori. 

Am realizat în acel moment ca voi avea de purtat un război greu cu Smaranda, mai ales că la acel moment nu dădusem încă examen la geometrie diferențială. La examen, Smaranda ne-a așezat pe rânduri. Pe rândul meu nu mai era nici un alt student. Ceilalți au primit subiecte banale și au obținut numai note de nouă și zece. Smaranda nu pica pe nimeni, ar fi fost o blasfemie. Mie, în schimb, mi-a dat să calculez curbura pseudosferei. Calculul nu era dificil, dar necesita mult timp și examenul scris ținea doar o oră. Rezultatul era arhicunoscut: -1. Dându-mi seama că am o mare problemă, am încercat o cacealma. Am început să calculez, am scris vreo trei pagini, după care, plecând de la rezultatul -1, am făcut exact ce ne făcuse Mirciulică la Arbănași. Dacă cineva ar fi citit toate cele șase pagini, ar fi realizat că undeva, pe la mijloc, demonstrația avea o sincopă și o discontinuitate logică. Am mizat însă pe faptul că Smaranda nu va citi integral lucrarea, ceea ce s-a și întâmplat. După teză, Smaranda m-a chemat la el și mi-a spus că îmi dă zece dacă-i explic cum am reușit să calculez curbura pseudosferei într-o oră în timp ce lui, care știe tot calculul pe de rost și-l predă de treizeci de ani, îi ia mult mai mult. I-am spus că accept târgul, cu condiția ca mai întâi să-mi treacă nota în catalog și să depună catalogul semnat la secretariat. După examen m-a invitat peste drum, la Trocadero, ca să-i dezvălui miracolul la un pahar de votcă (consuma cel puțin o sticlă de votcă pe zi). După ce i-am spus adevărul, mi-a mărturisit că eram primul student care îl țepuisem pe față. M-a rugat să scriem un articol împreună și am acceptat, pentru a-i atenua rana încă deschisă. Articolul publicat cu Smaranda rămâne cea mai proastă lucrare a mea. Habar nu aveam de geometrie diferențiala, iar el cu atât mai puțin. Articolul a fost publicat doar datorită influenței de care încă se bucura. De rusine, nu l-am mentionat niciodata.A fost un articol publicat pentru a obtine un armistitiu.Incepusem deja sa fac compromisuri. Din pacate, am continuat sa le fac.

Marea Spovedanie 17 Universitatea

După cele nouă luni petrecute în izolare, am devenit cu totul alt om. Învățasem să supraviețuiesc într-o lume plină de nedreptate, ipocrizie și minciună. Acceptasem deja că, pentru a depăși vicisitudinile cotidianului, orice imoralitate e scuzabilă. A trebuit să mă adaptez și am reușit foarte bine, nu conta deloc că eram predispus la compromis. Scosesem la iveală toate părțile de umbră ale propriului caracter și n-aveam nici un fel de regrete, ba chiar eram mândru că îi „fentasem” pe toți. Eram deja liderul generației mele − dar cu ce preț? Tupeul, aroganța, bufoneria mă ajutaseră din plin. Dacă voiam să-mi continui ascensiunea, trebuia doar să împachetez frumos aceste trăsături în staniolul orbitor al vremurilor și să le livrez cu grijă, după caz, atât dușmanilor, cât și prietenilor, fără sentimente și mai ales fără remușcări. Vorba lui Indro Montanelli: disprețul trebuia împărțit cu parcimonie într-o țară în care aproape toți aveau nevoie de el. În armata mi-am descoperit, se pare, veleitățile de „vrăjitor“ și plăcerea morbidă de a fi adulat de toți cei din jur.

Universitatea, 1981-1985

În vara lui 1981 am reușit pentru prima dată să plec în vacanță la mare fără părinți. La cazarmă mă împrietenisem cu Radu, un băiat din Brașov, fiul profesorului de filozofie Simion Toma, directorul liceului Andrei Șaguna. Tatăl lui Radu era un erou al urbei transilvane pentru că, în plină dictatură comunistă, reușise să redea liceului vechiul nume al lui Andrei Șaguna, fostul mitropolit ortodox al Transilvaniei și întemeietorul primei școli gimnaziale românești, la 1850. Intelectualitatea din Kronstadt, de fapt mai toți românii din oraș, au interpretat succesul rebotezării liceului cu numele mitropolitului ca pe revanșa lor în fața samavolniciilor dictaturii comuniste. Când mă plimbam cu Radu și cu tatăl lui prin Piața Sfatului din Brașov, eram opriți de nenumărați cetățeni care îl felicitau pe Simion Toma pentru curajul lui. Familia Toma mi-a fost mulți ani o a doua familie și primul exemplu de rezistență anticomunistă (bunicul patern a început să-mi povestească amintirile lui abia când eu ajunsesem spre sfârșitul facultății și tata nu se mai putea interpune în discuțiile noastre).

Radu Toma fusese un elev bun în liceu, dar terminase prin a avea un respect exagerat pentru olimpicii din generația sa. Când m-a cunoscut, a înțeles că aureola de genii nu se potrivea deloc cu realitatea. Radu venise în armată gata să fie un soldat exemplar, obedient și umil. Odată trecută prima lună, s-a așteptat ca permisiile să fie împărțite pe merit. Dar după ce el a plecat acasă 24 de ore, iar eu, oaia neagră, trei zile, și-a schimbat radical optica și a încercat să se apropie de mine ca să înțeleagă cum funcționează sistemul. Practic, Radu a fost prima mea victimă pe care am deplasat-o cu bună știință din moralitatea utopică în păcatul pragmatic. Cum era un băiat frumos, cu părul creț și ochii verzi, adevărată atracție pentru fete, compania lui în prima vacanță la mare de capul meu nu putea să-mi fie decât benefică. I-am cunoscut colegii de liceu, toți libertini și dezinhibați, exact genul de oameni pe care eu nu-i întâlnisem până atunci. Unul dintre ei, Cristian Cențiu, proaspăt student la medicină, va rămâne pe toată perioada studenției prietenul nostru nedespărțit. Dacă până atunci nu fumasem, nu băusem alcool și nu cunoscusem plăcerile carnale, pot spune că luna aceea petrecută la mare m-a ajutat să reduc foarte repede decalajul față de tinerii de vârsta mea.

Când am terminat și ultimul leu, ne-am întors fericiți în București pentru a ne pregăti de primul an de facultate. Trebuia mai întâi să ne găsim o locuință cu chirie, deciși fiind și eu, și Radu să nu ajungem în promiscuitatea căminului Grozăvești. Problema a fost mult mai grea decât ne așteptăm și până la urma tot părinții au rezolvat-o. Eu am închiriat o cameră într-un apartament de pe strada Sandu Aldea, la doamna Bivolaru (mama lui Cristian Bivolaru, viitorul trezorier al Federației de fotbal a „nașului” Mircea Sandu), Radu a închiriat și el o cameră într-o casă de pe lângă catedrala Sf Iosif, aparținând unei mătuși îndepărtate. Paula Bivolaru era într-o depresie profundă dat fiind că se certase cu unicul său fiu; mi-a spus de la bun început că vrea să-i umplu casa de studenți ca să aibă senzația că trăiește, prin mine, studenția „fiului ei risipitor“. 

În câteva luni, apartamentul de pe Sandu Aldea a devenit cartierul general al studenților primului an de la matematică. În timpul săptămânii jucam bridge până spre dimineață, iar aproape în fiecare sâmbătă organizam cu Radu câte o petrecere ad-hoc. Radu îmi spunea că de fapt nu eu sunt chiriașul doamnei Bivolaru, ci doamna Bivolaru e chiriașul meu. Am convins-o de multe ori să doarmă la prieteni ca să ne putem face de cap în liniște. Cu excepția cursului de informatică, parcursesem deja temeinic cam tot ce se preda în anul I în timpul pregătirilor din liceu pentru olimpiada internațională, așa că mi se părea că nu prea am ce învăța la facultate, și în primul semestru am chiulit cât cuprinde. Eram în grupă cu toți colegii din lotul de la internațională, Nistor, Nica, Zaharescu, reprezentând pentru prestanța și credibilitatea multor profesori și asistenți un adevărat pericol. Prezența noastră tulbura întotdeauna monotonia seminariilor: era de preferat să venim cât mai rar, ceea ce am și făcut, cu bucurie. Mă duceam la facultate în fiecare dimineață, dar nu la cursuri, ci în bibliotecă, unde citeam două cărți americane de analiză și de algebră, Rudin și Lang. Pe la prânz reușeam să-i conving pe Radu și pe alți câțiva colegi să renunțe la cursuri și hoinăream prin oraș, prin berării sau cafenele. Seara mergeam întotdeauna la turneul de bridge, marțea și joia la IPSCAIA, în pasaj,miercurea și vinerea la Locomotiva, în Palatul CFR de la Gara de Nord. După concurs ne adunam toți la mine, unde analizam ce jucaserăm. Ajunsesem să pot memoriza cu precizie de ceasornic repartiția cărților în fiecare din cele 24 de done jucate, ceea ce simplifica analiza performanțelor noastre. Mă îndreptam pe nesimțițe spre o carieră de jucător de bridge în locul celei de matematician, pe care mi-o propusesem la începutul facultății. 

Tot în primul semestru am devenit dependent de spectacolele de la Teatrul Mic. Maestrul și Margareta după Bulgakov, Efectul razelor gama asupra anemonelor de Paul Zindel, Diavolul și bunul Dumnezeu de Sartre mi se par și azi puneri în scenă memorabile, și nu degeaba făceam nopți albe la coadă ca să apucăm cele câteva bilete pe care directorul Dinu Săraru le vindea la liber, și nu „prin întreprinderi“, pentru fruntașii în întrecerea socialistă. O altă atracție culturală era Cinemateca de pe strada Eforie, unde am putut vedea filme vechi de Truffaut, Bergman, Polanski, Antonioni. După ce am văzut de mai multe ori capodopera lui Marco Ferreri La grande bouffe, ne-a venit ideea să organizăm „o mare crăpelniță“ intelectuală în casa Paulei Bivolaru. Filmul satiriza decadența burgheziei care mânca pentru a mânca, și nu pentru că i-ar fi fost foame. Ascunsă în spatele lui bon goȗt și al lui savoir vivre, caracterizări măgulitoare pentru poporul francez, bulimia grotescă a personajelor filmului era un atac fățiș la adresa gândirii lui Voltaire. Dacă aș fi citit la acea vreme De la France, textul până de curând inedit al lui Cioran, cred că aș fi înțeles mult mai bine că societatea și civilizația franceză depind doar de divinitatea „bunul gust“. Noua însă ne lipsea bunul gust; parafrazându-l pe Cioran, am fi dorit „o lume care să placă; să fie bine făcută, să se consolideze estetic; să aibă limite; să fie o încântare a palpabilului; o dulce înflorire a finitudinii“ . Am organizat crăpelniță cu ingredientele timpului, fără stridii, fără șampanie, cu cârnați neaoși și multe alte produse de porc. Prostituatele erau și ele autohtone și, după ce au mâncat bine, neînțelegând ce se întâmplă, au părăsit decepționate scenariul.

Spre dimineață am început să ne ironizăm propria tentativă de rafinament și bun gust, decretând că imitaserăm mai degrabă vânătorile lui Ceaușescu decât filmul lui Ferreri. Totul s-a terminat printr-o scufundare bahica în frustarile inoculate de comuniști, din care nu puteam ieși decât dacă am fi avut curaj. Curajul era ceea ce ne lipsea: aveam 20 de ani și acceptam triști și umili scurgerea timpului, rațiunea existenței noastre de atunci era să trecem prin timp fără să lăsăm urme. Până la revoluție, de câte ori cădeam în hazna cu melancolia strânsă la piept, evocam eșecul marii crăpelnițe din anul întâi, semn că bunul gust și știința de a trăi vor avea de așteptat până să intre în spațiul mioritic. Astăzi, marile crăpelnițe împânzesc România, iar încercările sporadice de a imita rafinamentul francez depășesc grotesc bulimia actorilor din La grande bouffe. La români divinitatea continuă să treacă mai întâi prin stomac și lăcomia noii burghezii post-decembriste duce, ca și în film, la o pierzanie lentă și promiscuă.

29.12.12 Primul an de facultate părea să treacă fără evenimente spectaculoase. Era un fel de vacanță continuă. În sesiunea din iarnă am luat zece la toate examenele, deși nu trecusem pe la cursuri și nu depusesem vreun efort special. Bagajul de cunoștințe matematice acumulat în liceu mi se părea încă suficient. Frecventam doar cursul de analiză al lui Solomon Marcus și cursul de economie politică al profesorului Dan Focșa. 

Solomon Marcus era un profesor atipic. Își ținea cursul fără să scrie nimic pe tablă. Noi îi spuneam cursul Despre curs. Marcus povestea analiza matematică de parcă ar fi fost epopeea războaielor napoleoniene. Nu demonstra nimic, dar ne explica cu lux de amănunte geneza fiecărei teoreme și mai ales contribuțiile matematicienilor români de la începutul secolului. Era un profesor complet , un intelectual erudit și folosea o limbă română foarte nuanțată. Noi eram obișnuiți să învățăm demonstrații și să facem multe probleme. Analiza matematică predată de Solomon Marcus presupunea lectura unei bibliografii impresionante; odată aprofundată, aceasta ne-ar fi dat bazele pregătirii teoretice de care aveam nevoie de-a lungul celor cinci ani de facultate. Noi nu dădeam prea multe parale pe această metodă de a învăța matematică. În plus, profesorul ne dăduse o listă cu probleme teoretice nerezolvate de care, vezi Doamne, noi, ca foști olimpici, ar fi trebuit să ne ocupăm. Era convins că vom reuși să publicăm rezolvarea unor probleme rămase în suspans de sute de ani! Îmi aduc aminte că am protestat vehement că, la 21 de ani, ni se putea cere să demonstrăm, de exemplu, reciproca Teoremei lui Lagrange. 

La examenul din vară eram convinși că vom lua zece fără probleme și vom scăpa de „tâmpeniile“ lui Marcus. Asistentul profesorului era Radu Bantea, fiul generalului Bantea, un matematician pe care-l găseai mai degrabă la concursurile de bridge decât în biblioteca facultățîi. După ce a scris pe tablă subiectele de la proba scrisă, ne-a privit disprețuitor pe noi, cei patru olimpici, și a spus, râzând sarcastic: „Azi nu ia nimeni zece.“ A avut dreptate. Unul dintre subiecte era o integrală triplă pentru care am fi avut nevoie de cel puțin trei ore. Toți știam s-o rezolvăm, dar nimeni n-ar fi putut scrie soluția în două ore, chiar dacă am fi avut problema cu două zile înainte. Era clar că subiectul fusese special compus pentru a nu lăsa nimănui posibilitatea să-l termine. La oral Marcus ne-a spus că toți avem nota nouă și, pentru a obține zece la mărirea din toamnă, este necesar ca în timpul verii să demonstrăm cel puțin una din teoremele de pe faimoasa lui listă. Cine nu avea să demonstreze în timpul verii nimic rămânea în toamnă cu nota nouă. Notele la Facultatea de Matematică erau importante pentru că legea epocii permitea doar primelor opt medii de la toate facultățile din țară să urmeze anul cinci. Iar anul cinci se încheia cu o teză (un fel de masterat din ziua de azi) și dădea posibilitatea celor opt norocoși eminenți să nu plece în afara Bucureștiului ca să predea matematica la țară. Cine termina anul cinci fie rămânea în învățământul universitar, fie devenea cercetător la institutul Zoiei Ceaușescu, INCREST. 

Marcus dăduse o droaie de note zece la celelalte grupe, iar noi nu vedeam cum am putea demonstra vreo teoremă în cele trei luni de vară. Ne-am apucat serios de treabă, întâlnindu-ne cu Solomon Marcus aproape săptămânal în părculețul din fața Academiei Române, în încercarea de a-i răpi vreo idee care să ne salveze din situația disperată. N-aș putea să vă spun cum, dar până la 1 septembrie am reușit să demonstrez reciproca teoremei lui Lagrange pentru spațiul cu N dimensiuni. Victor Nistor, cel mai deștept dintre noi, a reușit s-o demonstreze chiar într-un spațiu Banach. Marcus ne-a învățat să redactăm în engleză primele articole din viața noastră și ni le-a publicat în Revue Roumaine de Mathematiques pures et appliquees* . Eram foarte mândri de reușita noastră și mai ales eram mândri că încheiaserăm anul întâi cu zece pe linie. La examenul de mărire de notă din toamnă am aflat și adevărul: în catalog aveam zece încă de la examenul din vară! Doar în carnetul de note primiserăm nouă, ca să fim stimulați să rezolvăm celebrele teoreme. Pentru prima oară în viața mea creasem ceva original: îi port și în ziua de azi lui Solomon Marcus un respect deosebit pentru asta. În 2010, la aniversarea a 85 de ani a profesorului, am publicat o Laudatio marcată încă puternic de ceea ce se întâmplase cu 30 de ani în urmă.

Cred cu tărie că toți actualii și viitorii miniștri ai învățămantului ar trebui să-l aibă pe Solomon Marcus ca prim consilier. Deși foarte activ la vârsta sa, profesorul este total ignorat de puterea decizională din învățământul românesc. Asta în timp ce finlandezii, considerați a avea cel mai performant sistem de educație, l-au invitat acum câțiva ani pentru a le fi sfătuitor în timpul reformei învățământului de la ei din țară. Academicianul Marcus va mai reveni în paginile acestei povestiri. El rămâne un susținător fervent al ideilor lui Spiru Haret și un ultim apărător al noțiunii de proprietate intelectuală, atât de terfelită în ultima vreme. 

Tot în anul școlar 1981−1982, prietenul meu cel mai bun, Radu Toma, a avut de înfruntat o situație foarte dificilă. Radu devenise convins că decalajul dintre studenții normali și foștii olimpici nu putea fi redus, oricât de multe ore ai fi petrecut în bibliotecă. În același timp își dorea să termine facultatea printre primii. A hotărât să copieze la toate examenele, nu ca să le treacă, ci ca să obțină nota maximă. În anul întâi își crease un sistem foarte perfecționat pentru a păcăli profesorii. Își tăiase căptușeala hainei de la costum și disimulase perfect înăuntru demonstrațiile tuturor teoremelor și întregul material teoretic. Sub mâneci avea opis-urile detaliate ale foilor A4 ce urmau a fi scoase la momentul oportun din căptușeală. 

Marea problemă a lui Radu era cum va reuși să rezolve în examen dificilele probleme pentru nota zece. Aici interveneam eu, care trebuia să-i furnizez soluțîi diferite de soluțiile pe care eu însumi trebuia să le scriu la examen. Numai că fiecare examen era altfel, fiecare profesor lupta diferit împotriva trișorilor și, drept urmare, Radu a început să studieze cu atenție obiceiurile profesorilor. Se informa la celelalte grupe și la ceilalți ani, în detaliu, despre toate tabieturile manifestate de ei în timpul probei scrise. Era imperios necesar ca Radu să obțină note de nouă și zece la proba scrisă, căci o eventuală confruntare directă cu profesorul la oral i-ar fi fost fatală. În anul întâi Radu nu era cu mine în grupă și nici măcar în aceeași serie, iar sistemul lui de copiere nu fusese perfecționat îndeajuns. După ce obținuse doar nouă și zece, la ultimul examen din anul întâi, cel de analiză matematică cu prodecanul Ion Colojoară, Radu a fost prins copiind. Colojoară era incoruptibil și avea o coloană vertebrală nemaiîntâlnită. A hotărât exmatricularea lui Radu fără posibilitatea de a se mai prezenta la restanța din toamnă. Dacă prodecanul nu ceda, Radu ar fi fost obligat să susțină din nou examenul de admitere. 

Situația a fost rezolvată de Simion Toma, tatăl lui Radu, care s-a umilit în fața ministrului învățământului de atunci, Aneta Spornic, pentru a-i aproba fiului trișor prezentarea la restanță în toamnă. Colojoară a fost nevoit să cedeze și să-l primească pe Radu, spunându-i în prealabil că va avea parte de cel mai greu examen din viața lui. Cum Radu a învățat trei luni de vară doar analiză, iar eu m-am chinuit cu reciproca teoremei lui Lagrange, nici unul din noi n-a avut vacanță în 1982. La restanță Radu a luat nouă pe merit.

Concluziile pe care le-a tras după asta au fost însă cu totul altele decât cele pe care vi le-ați putea închipui: Radu a terminat facultatea cu media 9,60 copiind în următorii trei ani la absolut toate examenele. Tehnicile lui de copiere au fost perfecționate profesionist, pentru că nimeni nu l-a mai prins niciodată. În anul doi, Radu s-a mutat cu mine în grupă și în fiecare sesiune avea grijă să-mi creeze toate condițiile ca să pot fi atât de performant la examene, încât amândoi să obținem nota maximă. În sesiune îmi făcea de mâncare, îmi aducea de la bibliotecă ce cărți doream; mi-ar fi adus și fete dacă i-aș fi cerut… 

La examenul de teoria măsurii cu Radu Gologan, arta copiatului lui Radu a atins apogeul. Examenul s-a desfășurât în amfiteatrul Spiru Haret, unde el a ocupat dis-de-dimineață cele două locuri ale băncii din primul rând. Cum distanța dintre noi era de peste trei metri, nu prea pricepeam cum voi reuși să-i livrez soluțiile la probleme. Radu studiase însă cu atenție fiecare detaliu al modului în care urma să se desfășoare examenul. Teoria și-a rezolvat-o singur cu metoda fițuicilor din căptușeală. După ce am rezolvat prima problemă, i-am șoptit disperat: „Cum ți-o dau?” „Pune-o lângă tine pe bancă și mă ocup eu”, mi-a răspuns. M-am executat. Stupefiat, l-am văzut cum scoate din buzunar un plumb și un ac de pescuit agățate la capătul unui fir de gută. A aruncat plumbul cu o uimitoare precizie, acul înfigându-se direct în foaia de hârtie. A tras firul și a intrat în posesia soluției. I-am dat și a doua problemă în același mod, dar timpul se scurgea neașteptat de repede și eu nu reușeam să găsesc alte soluțîi. Disperat, i-am cerut foile înapoi. Mi-a spus să fiu calm și să aștept. Cuprins de panică, am reușit să găsesc o altă soluție pentru una din probleme. Dar mai erau câteva minute și aveam nevoie de cealaltă foaie. Radu a scos un foen cu baterii și, în timp ce alți colegi, la ordinele sale, au început să facă zgomot pentru a crea o mică diversiune, a produs un jet de aer care a purtat foaia înapoi pe bancă lângă mine. A recunoscut după examen că s-a antrenat mai multe zile pentru ca cele două mișcări să nu eșueze. După ce am ieșit de la proba scrisă, m-a pus să-i explic cu lux de amănunte cele două soluțîi. Nu înțelegeam la ce-i mai folosește după ce făcuse o teză perfectă. Însă Radu prevăzuse tot. Când Radu Gologan a venit cu rezultatul tezelor scrise, după ce ne-a acordat patru de zece nouă, olimpicilor, a anunțat că cea mai bună teză este a lui Radu Toma și l-a invitat la tablă să arate celorlalți studenți cum rezolvase problema. Radu a pictat soluția pe nerăsuflate, iar colegii, care știau că a copiat, nu înțelegeau de unde scosese acea soluție originală.

În anul patru, la cercetări operaționale, Radu a încercat să se revanșeze față de mine și de Victor Nistor, care nu reușeam să rezolvăm un algoritm Simplex un pic mai complicat. A încercat o bucată bună de vreme să ne furnizeze soluția corectă, însă noi, convinși că nu are cum s-o știe, l-am ignorat total. Morala: Radu a luat zece, iar eu cu Victor am luat opt și am fost nevoiți să mergem la examenul de mărire de notă. Am realizat atunci cantitatea imensă de informație care zăcea în căptușelile hainelor lui. 

După repartiție, Radu a ajuns profesor la Sf. Gheorghe și a fost nevoit să reînvețe tot ce copiase în timpul facultății. Astăzi este șeful catedrei de matematică al liceului Palo Alto, cel mai bun liceu din Sillicon Valley, și totodată predă la Universitatea Stanford și la Institutul Hoover. Nu știu câți americani au reușit să-l copieze , dar știu sigur că are cu totul alta optică despre succesele prin fraudă, chiar dacă nu a exmatriculat nici un student. Ar fi fost și culmea!