Marea Spovedanie 3

Cristian Sima
May 11
Marea Spovedanie (Partea a -III-a)

Știam că problema cu musca era de 3 puncte, iar prima, pe care nu o făcusem, de 4 puncte, așa că nu aveam cum să iau mai mult de 16 puncte (la olimpiade punctajul maxim era 20). Eram convins că toți cei din curte vor avea 17 puncte, iar eu doar 16. După cum se lăudaseră la ieșire, îmi rămânea doar șansa ultimului loc; gândindu-mă ce-o să spună tata, eram îngrozit. La o săptămână, au sosit în școală rezultatele: un singur loc unu cu 17 puncte, un băiat din Urziceni, astăzi un fizician cunoscut în Marea Britanie, și un singur loc doi, eu, cu 16 puncte.
M-am dus fericit acasă, pregătit să mă laud că nu există 10 000 de copii mai buni decât mine, ci doar cel mult 80, pentru că România avea 40 de județe. Speram ca acest argument să funcționeze pentru a fi lăsat să-mi scriu elucubrațiile literare în loc să rezolv probleme la matematică. Succesul repurtat la Brănești nu mă făcuse să-mi placă materia asta. Tata mi-a explicat că județul Ilfov e cel mai slab în clasamentul rezultatelor școlare, și deci există în continuare 10 000 de copii mai deștepți decât mine, ba mai rău, dacă nu reușisem să câștig la Ilfov cu siguranță nu aveam nici o șansă pe plan național. Prima olimpiada națională se organiza atunci abia în clasa a IX-a, la liceu, deci mai aveam trei ani de muncă asiduă ca să pot face față cât de cât concurenței acerbe a celor 10 000 de genii… Am încercat să-i aduc contraargumentul că subiectele au fost aceleași în toate județele și că luasem totuși 16 puncte din 20, dar tata o ținea pe-a lui, așa că am renunțat și m-am retras în camera mea. I-am promis însă că mă voi duce și anii următori la olimpiada de matematică, până voi ajunge la faza națională și o să-i pot demonstra că nu sunt 10 000 mai buni decât mine...
O promisiune era literă de lege în familia Sima, așa hotărâse tata. Drept urmare, de atunci și până când aveam să fac 18 ani, olimpiada de matematică va deveni evenimentul anului în viața mea. Deși Coco m-a lăudat în față clasei și chiar mi-a dat o diplomă în „careul“ întregii școli, faptul că tata era veșnic nemulțumit conta mult mai mult pentru mine și aveam ambiția să-i dovedesc într-o zi că se înșală în privința mea. Nu vreau să-mi demonizez tatăl, însă relația noastră a fost mereu plină de scântei. Am totuși și multe amintiri plăcute cu el. Tata m-a luat în toate concediile și mi-a arătat toată țara, în lung și-n lat, nu există oraș din România pe care să nu-l fi văzut până în 1980. Era însă un despot. Trebuia să citesc ce-mi dădea el, trebuia să ascult muzica lui, trebuia să învăț capitalele tuturor statelor lumii și alte prostii, de parcă m-aș fi pregătit pentru un concurs de tipul „Vrei să fii milionar”, nu pentru viață. Când am tăiat cordonul ombilical care mă lega de tata, nu de mama, și am plecat la armată, abia atunci am realizat că lumea de-afară nu ascultă Wagner nonstop, nu cântă la pian, n-a citit clasicii ruși din scoarță-n scoarță, dar… reușește să supraviețuiască. În schimb, eu aveam să fiu total bulversat în primii ani de facultate, rămas singur în București fără să știu să trăiesc și mai ales fără să știu să mă bucur de nimicurile vieții.
Până la 20 de ani n-am fost în nici o tabără sau vacanță de unul singur, am avut mereu program. Schimbarea mea, ca om, la 20 de ani va fi brutală și mai ales rebelă. Tata va deveni atunci cel mai mare dușman al meu. Bunicul, Ion Sima, fusese un patriarh și îi predase ștafeta fiului − care devenise, prin exces de zel, un patriarh încă mai autoritar decât el. Mama, săraca, nu avea niciodată nici un cuvânt de spus: era sosia feminină a tatei, era vătaful moșiei lui Ionel Emilian Florian Sima. Norocul meu și al mamei a fost că tata se întorcea târziu de la serviciu, altfel cred că am fi ascultat încontinuu Wagner sau Mahler (Simfonia a opta) și am fi recitit fără încetare În căutarea timpului pierdut. Duminicile aveam voie să iau în camera mea pick-up-ul și, pentru a-i face în ciuda tatei, puneam Paganini, Mendelssohn, Verdi, Bellini. O dată am pus de vreo sută de ori „Casta Diva”, cu Maria Callas, la volum maxim; n-a protestat, era ziua mea și puteam să fac ce voiam. După ce am intrat la facultate, îmi permiteam „să-l nenorocesc” cu muzică progresivă, obligându-l să asculte, tot la volum maxim, Pink Floyd, Genesis sau Deep Purple.
Ciudat era că tata se metamorfoza complet în societate, devenea carismatic, avea umor, era mai mult decât tolerant și toți îl plăceau nespus. Acasă redevenea închis, încruntat, ursuz. Cred că ar fi putut fi un spion desăvârșit, era omul cu o mie de fețe, în funcție de împrejurări și de persoanele din jur. Când eram asistent la Catedra de matematică în Politehnică, reușea să se ducă la masă cu colegii mei de catedră, ba chiar și cu iubitele mele, și să afle tot ceea ce încercasem eu să-i ascund din frondă și ca să mă răzbun pentru chinurile copilăriei. Toate iubitele mele l-au adorat, uneori mă întrebam dacă nu cumva s-au îndrăgostit de tata, nu de mine.
Să revenim însă în 1973. Anul următor, în clasa a șasea, am ajuns din nou la faza pe județ a olimpiadei de matematică; însă inspectoratul a anunțat greșit data concursului și m-am trezit că acesta avusese loc fără mine. Am plâns o zi întreagă. În clasa a șaptea și într-a opta am reușit să ies pe locul I, o dată singur și altă dată cu același punctaj ca Marius, băiatul de la Urziceni. Aveam, oricum, tot 10 000 de copii înaintea mea, dar începuse să-mi placă matematica. Lucram de plăcere două-trei ore pe zi, trimiteam probleme la Gazetă și citeam deja foarte multă teorie. Cu Coco nu mă mai certăm, semnaserăm un armistițiu: ea mă lăsa să fac ce vreau în orele de matematică (depășisem nivelul școlar), iar eu nu mă mai băgăm în vorbă și mai ales nu mai fluturam mâna pe sus, ca să arăt că știu o soluție mai simplă sau mai frumoasă la vreo problemă. Totuși rămăsesem elevul ei preferat și, după ore, Coco avea grijă să-mi mai dea niște probleme de rezolvat acasă sau să mă întrebe ce mai citeam și ce mai rezolvam. Îmi plăceau mult aceste lecții de după școală: nu erau meditații, erau discuții de la egal la egal, Coco mă trata ca pe un coleg de catedră, nu ca pe un elev, și eram foarte mândru de asta. Deși foarte dură, Coco făcea exact ceea ce nu făcea tata și îmi doream eu.
În ciuda faptului că nimeni nu dorea să trăiască la Oltenița, nivelul intelectual al orașului nu a fost niciodată scăzut, dimpotrivă. În anii ‘70 Ceaușescu blocase repartițiile în orașele mari, iar Bucureștiul ajunsese ermetic închis pentru toți tinerii absolvenți universitari. Oltenița, aflată la mică distanță de capitală, a devenit astfel refugiul studenților eminenți. Medici, profesori, juriști și-au făcut din stagiul de trei ani la Oltenița trambulina revenirii în București. O călătorie cu trenul de navetiști putea deveni un seminar cultural remarcabil. La toate repartițiile din Universitatea București, posturile de la Oltenița erau cele mai vânate. Mulți șefi de promoție și-au început cariera didactică la școlile generale și la liceul Sahia din oraș. Tata a intuit perfect potențialul tinerilor premianți care veneau și plecau din trei în trei ani și a tras ceva sfori, astfel încât toți nou-veniții să predea și la clasa mea.
Am amintiri cu fiecare dintre ei. Cum se schimbau destul de des, tristețea ce mă cuprindea când trebuia să plece câte unul era repede estompată de bucuria sosirii noului profesor, mereu tânăr și entuziast și având atâtea lucruri noi de spus. Erau îndeajuns de diferiți încât să am acum impresia că am avut norocul unei școli „multiculturale”. Foarte des, profesorii mai în vârstă, localnici, le puneau piedici serioase acestor tineri, simțind în ceafa suflul amenințător al concurenței care-i scotea din letargia tipică micilor târguri de provincie.
Am început să învăț franceză la 3 ani cu doamna Barbu, o profesoară de modă veche, parcă desprinsă din cartea lui Grigore Băjenaru Cișmigiu & Comp., care a reușit să mă învețe regulă lui si conditionnel înainte de-a ști să scriu, în mod natural și fără efort. Peste cinci ani a apărut însă o tânără de 23 de ani, Mioara Panaitescu, șefă de promoție la Pitar Moș, care m-a făcut să iubesc limba și cultura franceză. Am descoperit împreună cu ea lumea lui Jules Verne și mai ales muzica lui Piaf, Aznavour și Brel. În acel moment m-am bucurat că studiam pianul și am descoperit, spre disperarea profesorului Panican, că există și alte armonii decât plictisitoarele exerciții Czerny. Milord, La Bohème sau Ne me quitte pas distonau șocant cu peisajul destul de sumbru al muzicii familiale. Mioara m-a făcut să citesc și să gândesc totul în franceză − franceza ajungând astfel a doua mea limba maternă. La 12 ani m-am despărțit de ea cu lacrimi în ochi, devenise pentru mine o soră mai mare.
A apărut însă apoi Viky Rădulescu, o roșcată rubensiana fascinată de Verlaine și Rimbaud. Casa noastră era încălzită cu sobe de teracota pe care se coceau în fiecare iarna mere. Parcă simt și acum mirosul de măr copt amestecat cu vocea cristalină a lui Viky, recitând: Oisive jeunesse / À tout asservie / Par délicatesse / J’ai perdu ma vie. De multe ori Viky rata intenționat trenul de navetiști spre București și era obligată să rămână la Oltenița. Lecțiile de franceză se prelungeau astfel și după cină, și eu îi eliberăm bucuros camera mea, ca să înnopteze la noi. Viky a fost câțiva ani buni un fel de membru sezonier al familiei noastre. Tot ea m-a dus pentru prima oară, la București, la Biblioteca franceză de pe Bulevardul Dacia, căreia i-am rămas credincios până la sfârșitul facultății. In facultate, pentru a-mi justifica frecventa prezență pe teritoriul francez (biblioteca era pe atunci în sediul ambasadei) atrebuit deseori sa dau declaratii la BOB al PCR.
Orele de franceză cu Viky nu mi-au părut niciodată o corvoadă, dimpotrivă, erau o mare bucurie în viața mea cotidiană destul de aglomerată și plină de sarcini. După ce a plecat și ea, a apărut Geta Podocea. Geta era de principiul că franceza trebuie studiată temeinic, făcând analize pe text, multă gramatică și mai ales retroversiuni. Cu eforturi uriașe am reușit să traduc din română în franceză Colomba lui Prosper Mérimée și Mizerabilii lui Hugo, care a rămas marele meu exploit în materie de retroversiune. Eram deja la liceu și matematică devenise pasiunea mea, timpul nu prea îmi prisosea în acea perioadă.
Tot în școala generală, în clasa a șaptea, când se făcea istoria modernă, am cunoscut o tânără profesoară care a rămas până astăzi cel mai fascinant povestitor din viața mea. Ca să prindă trenul de navetiști spre București, direcția școlii îi permisese să înceapă orele la 12, și nu la 13, cum se obișnuia în ciclul gimnazial. Eu am profitat de asta și veneam cu o oră mai devreme la școală ca să ascult și povești din alte clase. Istoria antică se studia în clasa a cincea, cea a Evului Mediu într-a șasea, iar istoria României în clasa a opta. Deși nu-mi aduc aminte cum o chema, parcă-i văd și azi ochii albaștri și triști și îi aud vocea caldă povestind, ca și cum s-ar fi aflat acolo, despre greșelile lui Napoleon la Leipzig sau vitejia lui Petru cel Mare la Poltava. Semăna frapant cu Julie Cristie, sau poate cu Lara din romanul lui Pasternak Dr. Jivago, pe care chiar ea mi l-a dat să-l citesc în clasa a șaptea. Bineînțeles, Pasternak era interzis în România acelor vremuri. Revoluția Rusă și nașterea URSS-ului erau subiecte tabu la mine în familie. Tata făcuse școala în perioada stalinistă și, cum nu voia să-mi spună varianta măsluită de comuniști, evita subiectul. Bunicul (care nu avea decât frica lui Dumnezeu), proaspăt întors de la Canal, era ținut departe de mine ca nu cumva să-i repet poveștile la școală și astfel să adaug alte file negre la dosar. Singura mea sursa de informare neinfestata era de obicei enciclopedia Larousse. Lecția de istorie despre Revoluția Rusă povestita cu lux de amănunte de Julie (așa îi voi spune de vreme ce nu reușesc să-mi aduc aminte numele ei) a fost pentru mine o revelație. Țin minte că i-am pus multe întrebări și n-am primit nici un răspuns evaziv. La puțin timp după aceea mi-a împrumutat cartea lui Pasternak în franceză, pe care am devorat-o într-o zi. Lara, eroina romanului, a fost prima mea dragoste de copil.
Poveștile lui Julie m-au salvat dintr-o situație dificilă acum patru ani, într-o emisiune de la Realitatea TV moderată de Andreea Cretzulescu. Eram cu ministrul liberal al învățământului, domnul Anton Anton, și cu ministrul muncii din perioada Năstase, Alexandru Athanasiu. Se discuta despre salariile mici ale profesorilor din învățământul preuniversitar. Am protestat, spunând că mai bine de jumătate dintre profesorii de matematică de liceu din București nu știu să demonstreze teorema lui Pitagora. Ministrul Anton a protestat la rândul lui, declarând că până și lui, care e doar inginer, îi reușește o astfel de demonstrație. Enervat, l-am rugat s-o facă. A început și s-a blocat. I-am terminat raționamentul în două rânduri, reafirmând că, având o astfel de pregătire, profesorii de matematică ar trebui plătiți doar ca să nu vină la școală. Athanasiu a sărit ca ars și mi-a zis că mi-e ușor, ca matematician, să umilesc miniștri și profesori, dar ce-ar fi dacă el m-ar întreba despre bătălia de la Mohacs? I-am răspuns sec: 1526, Soliman Magnificul îl înfrânge pe Ludovic II, regele Ungariei, după care Ungaria rămâne împărțită vreme de peste un secol. Nu uitasem poveștile lui Julie.

(va urma)