Marea Spovedanie 13 Armata

UM 01708 Buzău: armata

Primul șoc electric pe care mi l-a administrat comunismul a fost armata. Între liceu și facultate, toți băieții erau obligați „să se reeduce“ timp de nouă luni într-o unitate militară. Ratarea examenului de admitere la facultate se traducea prin șapte luni de izolare militară în plus − și de aceea devenise coșmarul generațiilor anilor ‘70 și ‘80. Privind în urmă, sunt convins că obsesia părinților de a-și avea băiatul student era de fapt provocată de angoasa de a-l avea închis 16 luni în loc de nouă. 

Reeducarea din 1984, cartea lui George Orwell, seamănă foarte mult cu ceea ce se întâmpla în armată. Propaganda comunistă din școală putea fi ușor anihilată de educația de acasă. De aceea, înainte de-a ajunge să iei contact în facultate cu miresmele civilizației occidentale, Ceaușescu te aducea cu picioarele pe pământ în cele nouă luni de claustrare și îndobitocire forțată pe care eram obligați să le efectuăm toți băieții, aproape fără excepție. Se spunea că armata te călește fizic și te pregătește pentru viață, sau că te antrenează pentru lupta contra unui inevitabil atac occidental ce va veni să distrugă „marile cuceriri ale comunismului”. Aiurea. În cele nouă luni nu cred că am tras mai mult de 12 gloanțe în total și sunt sigur că am ieșit cu o condiție fizică mai proastă decât cea cu care am intrat. În schimb, fără să-mi dau seama, m-am înrăit și m-am îndobitocit zi de zi.

Educația militară, ca și restul educației comuniste, punea accentul pe delațiune. Întâi erai umilit îngrozitor și apoi ți se oferea o portiță de scăpare: trădarea colegilor. Din cauza condițiilor vitrege din armată, Securitatea își putea identifica de atunci atât victimele, adică pe cei care aveau să se transforme ulterior în colaboratori, cât și viitorii dușmani. Părinții erau conștienți de ce urma să ni se întâmple și ultimele lor sfaturi erau îndemnuri la supraviețuire.

Am plecat cu toții din Gara de Nord pe 1 octombrie. Tata îmi făcuse o valiză cu fund dublu unde ascunsese pachete de Kent și borcane de nescafe, pe care mă sfătuise să le dau mită ofițerilor în momentul în care voi simți că nu mai reușesc să fac față. O mamă agitată îi striga băiatului său în timp ce trenul pleca din gară: „Toni, Toni, să fii șef!” Alți părinți plângeau (și nu înțelegeam de ce), iar cea mai frecventă îmbărbătare era: „Rezistă, până la urma trece și asta!” În naivitatea mea, eram cel mai vesel copil de pe peronul Gării de Nord, încântat că n-o să mai fiu supravegheat de părinți și convins că următoarele nouă luni nu vor fi decât un lot de olimpiadă ceva mai lung.

Mi-am dat repede seama că mă înșelasem. Petrecusem luna de dinaintea plecării în armată la Oltenița, aproape tot timpul în compania lui Laurențiu, visând utopic amândoi la o studenție plină de libertate, cultură și valori occidentale. Nu înțelesesem nici unul că ne așteaptă calvarul. Laurențiu a plecat la Deveselu, în Olt, eu la Buzău: în scrisorile pe care le vom schimba aveam să privim cu alți ochi acea „vacanță cazonă”. Prima prostie am făcut-o înainte să ajung la cazarmă. Când trenul a oprit la Ploiești, l-am convins pe Victor Nistor și pe încă un băiat să coborâm și să petrecem o zi lângă Ploiești, la un coleg al cărui tată ne invitase, iresponsabil, la ferma lui ca să mâncăm pastramă și să bem must. Doar nu era să ne înrolăm într-o zi de sâmbătă!

Am ajuns, așadar, la Buzău cu 24 de ore întârziere, seara târziu, și am căutat disperați Unitatea Militară 01708. Era ascunsă între două cimitire. Vă puteți închipui cum arătam, târând valizele de lemn și făcând glume macabre printre cruci și cavouri. Am continuat cu bășcălia și după ce-am intrat în unitate. Abia după câteva ore am realizat că ne aflam în cu totul alt film. Ca ultimi sosiți, am fost imediat tunși la zero, ni s-au dat bocanci și efecte uzate, deși în mod normal la termen redus se primeau uniforme noi, și mai ales ne-am procopsit cu cele mai proaste sectoare de curățenie (fiecare soldat avea o zonă unde făcea curat, răspunzând de ea cu capul). Cum eu nu încetăm să fac comentarii hazlii, caporalul de la trupă (trupa erau compusă din cei care făceau armata întreagă, de 16 luni, și care la început ne erau șefi) a strigat fericit: „Am găsit clientul pentru sectorul WC-uri, soldatul Sima!“

Așa mi-am făcut primul dușman, pe caporalul Raducanu − un țigan de pe lângă Buzău, care dăduse din coate puternic ca să ajungă șef la plutonul de studenți și care nu ascundea faptul că e gata să ne toarne pe toți pentru cea mai mică încălcare a regulamentului. Conflictul meu cu el va face deliciul colegilor în prima lună de armată. Sectorul WC nu era chiar cea mai oribilă corvoadă. În câteva zile am făcut rost de două furtunuri pe care le-am branșat la chiuvete; cu ajutorul celor două jeturi de apă puternice, reușeam să păstrez relativ curate toaletele unității, neavând reclamații de la locotenentul State, șeful de pluton. Asta până când s-a înfundat prima buda turcească… State mi-a ordonat s-o desfund cu mâna, iar Raducanu s-o curăț apoi cu lama până va deveni de un alb imaculat. 

Situația era disperată, mai ales că mirosurile scârboase îmi erau insuportabile, așa că purtam o mască chirurgicală, obținută de la infirmerie contra unui pachet de Kent. Mi-a venit însă o idee, credeam eu, salvatoare: m-am dus la soldatul de pe mașina de pompieri a unității și, contra 50 de lei, l-am convins să aducă tulumba și să desfundăm cu ea buda. Mi-a zis că face el toată treaba singur dacă îi mai dau și un pachet de țigări și că va aplica metoda pe viitor și la alte toalete. Era fericit că întrevede o sursă de câștig, mai ales că şoma toată ziua.

M-am dus să-mi beau cafeaua, încântat că reușisem să fentez și de data asta armata (când erau scoși din minți de studenți, ofițerii urlau: „Ce faci, soldat, fentezi armata?!“) Peste jumătate de oră, pompierul a apărut cu o mutră pleoștita, spunând că s-a întâmplat o catastrofă. Fiindu-i lene să ridice scara și să bage tulumba pe geam, astfel încât jetul puternic de apă să împingă mizeria dinspre interior către canalizare, el legase tulumba la scurgere, nedându-și seama cu ce presiune enorma va țâșni apa. Drept urmare, toată mizeria era acum împrăștiată pe pereții toaletei. Am încremenit: nu mai aveam altă soluție decât să zugrăvesc. Cum însă locotenentul State m-a trimis, spre fericirea mea, cinci zile la arest, zugrăvitul a căzut în seama lui Răducanu, care nu mă supraveghease cum trebuie. Evident, de atunci a făcut tot ce-i stătea în puteri ca să se răzbune pe mine. Ura pe care a adunat-o în el caporalul a fost atât de mare, încât n-aș fi putut s-o stăvilesc nici cu un camion de țigări americane.

Ieșit din arest, am hotărât să atac înainte de-a fi nevoit să mă apăr. Cum fusesem mereu ciuca bătăilor, nu prea aveam șanse să inspir teamă cuiva. În cele cinci zile de detenție avusesem timp suficient să-mi fac un plan și am mizat, ca Napoleon, pe efectul surpriză, punându-mă în locul adversarului pentru a-i intui reacțiile. Chiar în prima seară după ce am revenit în dormitor, ajutat de un coleg mai robust de la îmbunătățiri funciare (matematica făcea armata împreună cu viitorii subingineri de la îmbunătățiri funciare, iar arma UM 01708 era topografia), l-am prins pe Răducanu în baie și, înarmat cu un aparat de ras cu lama ruptă în două, i-am spus cu o mimică mai mult decât amenințătoare: „Băiete, eu sunt crescut în Ferentari și taică-meu e internat la Spitalul 9. Sunt suficient de nebun ca să te tai cu lama într-o noapte și toți băieții din dormitor o să mă ajute. Ai grijă cum te porți cu mine dacă nu vrei să ai probleme!“

De-a doua zi, Răducanu s-a prefăcut că mă ignoră, dar m-a turnat nonstop la ofițeri pentru orice prostioară. Se pare că fusesem un bun actor, fiindcă vestea că Sima e nebun cu acte în regulă s-a răspândit în toată compania de studenți. Peste ani, când cineva s-a gândit să-mi încredințeze o funcție publică în finanțele României, s-au luat referințe de la celebrul bancher Dan Pascariu, care, după ce mi-a făcut o caracterizare elogioasă, a încheiat declarând că singura mea problemă este că aș fi imprevizibil și necontrolabil. Nu am ajuns niciodată în vreo funcție publică și sunt mândru că am rămas, de la întâmplarea cu caporalul Răducanu și până astăzi, imprevizibil și necontrolabil… În octombrie 1989, bătut bine în beciul din Luigi Cazzavillan, eram și previzibil, și foarte controlabil, însă revoluția de peste două luni mi-a redat aripile.

După prima lună de instrucție se depunea jurământul și puteam primi cele dintâi permisii și învoiri. Toți colegii încercau să fie cât mai obedienți, pentru că doar celor merituoși urma să li se dea voie să iasă din unitate. Eu eram deja stigmatizat, fusesem singurul soldat trimis la arest și eram, oricum, cel mai recalcitrant. Mi se spusese de nenumărate ori că voi vedea casa părintească doar la Revelion, când aveam să plecăm toți în permisie. Vestea proastă o primiseră și ai mei, prin intermediul scrisorilor și al discuțiilor dintre tata și maiorul Siminescu, comandantul companiei de TR (termen redus), un tip arogant și inflexibil, cu cea mai înaltă funcție în cadrul serviciului de contrainformații al unității, care nu reacționa decât la ordine primite de foarte sus.

La jurământ au venit toți părinții. Fiecare încerca să se folosească de toate relațiile pe care le avea ca să-și scoată măcar câteva ore copilul din unitate. Cei supuși fuseseră deja înștiințați că vor pleca cel puțin o zi acasă, iar curierul maiorului Siminescu, un student de la îmbunătățiri funciare cu nume predestinat, Căprar, primise o permisie de trei zile. Turnătorii și-au primit și ei tainul bogat în zile de permisie. Răducanu mă consola, fericit că vom rămâne doar noi doi în unitate în duminica de după jurământ. Când toți au plecat acasă, am fost chemat la comandantul unității, colonelul Mistric, care mi-a înmânat o permisie de trei zile, după care m-a rugat ca la întoarcere să trec așa, de vreo două ori pe săptămână, pe la el pe-acasă și să fac lecții de matematică cu fiul său, care se pregătea să dea la automatică. Am rămas stupefiat. De ce eu și nu Victor, cel mai deștept dintre noi? I-am sugerat numele lui colonelului, spunându-i că Victor Nistor e cel mai bun, pentru că a câștigat două olimpiade internaționale. Mistric mi-a replicat că vom merge amândoi, pe rând. N-am știut niciodată să fiu oportunist .

La ieșirea din unitate mă aștepta tata, care n-a vrut să-mi spună cum se face că plecăm acasă, ba urma să și chiulesc de la instrucțiile viitoare ca să fac lecții cu fiul comandantului. M-am prins ce se întâmplase când am ajuns la familia Mistric acasă, unde am recunoscut imediat, tronând pe masă, produsele de carmangerie fabricate la Oltenița. Cu băiatul colonelului am stabilit o relație de mare amiciție. L-am ajutat nu numai la matematică; studiase ceva pian și l-am învățat să cânte jazz cu mine, la patru mâini. Take five, piesa lui Dave Brubek, a devenit bucata lui de rezistență și era nespus de încântat. A intrat cu brio la automatică − nu datorită mie, ci pentru că era băiat deștept. Din păcate nu l-a plăcut pe Victor, care era un bun profesor doar pentru copii superdotați, nu reușea să transmită ce știa, astfel că am rămas unicul titular al postului de meditator al băiatului comandantului unității, ceea ce mi-a întărit poziția de mare pilos. În realitate, fusesem doar beneficiarul crizei alimentare.

La întoarcerea din permisie, toți mă priveau de parcă aș fi fost fiul șefului Marelui Stat Major al armatei române; în consecință, mi-era mai ușor să-mi conving colegii că trebuie să protestăm împotriva injustițiilor zilnice. Toți mă urmau orbește, mai ales că-mi foloseam relația avantajoasă cu Mistric ca să obțin permisii și pentru alții. Bietul colonel nu știa cum să-mi refuze mai politicos doleanțele, mai ales că i le transmiteam prin propriul copil. Evident, nu putea să învoiască toată compania deodată. Pentru ofițerii din companie și mai ales pentru maiorul Siminescu am rămas însă, până la sfârșit, oaia neagră și elementul problemă.

În armată m-am ales și cu o poreclă care avea să persiste până la sfârșitul facultății: Mache. Sonohat, un ofițer bâlbâit, care devenea foarte nervos când îl scoteam din minți, obișnuia să urle: „Si…mache...mache la arest!” − de unde porecla. Toată lumea matematică mă știe și astăzi sub acest nume. În anul trei, după examenul de ecuații cu derivate parțiale, profesorul Iftimie era nedumerit că nu figurez în catalog ca Mache și mulți cred și acum că mă cheamă Cristian Mache. Am profitat adesea de poreclă ca să mă confund cu personajul caragialesc din schița Amici… 

Deși toată lumea mă considera protejatul comandantului, nu am scăpat de pedepse și de alte multe zile de arest - eram prea flegmatic ca să nu aduc ofițerii la exasperare. La o lecție de artilerie ținută în fața unei comisii militare, Sonohat ne explica traiectoria obuzului: 

− La orice tragere, obuzul are mereu o traiectorie curbă, indiferent cum e așezat tunul, să vă intre asta bine în cap. Aveți întrebări?

− Păi tovarășul lent-major, am intervenit eu, înseamnă că oricum am așeză tunul el va trage proiectilul pe o traiectorie curbă, așa e legea militară a traiectoriei și așa scrie în manual?

− Evident, Simache, ce nu înțelegi?

− Păi, dacă o să culcăm tunul, vom putea trage și după colț?

Râsetele colegilor și mai ales ale comisiei m-au trimis două zile la arest. În timpul detențiilor îmi făcusem obiceiul să mă leg de zăbrelele de la geam și, când trecea prin fața ferestrei celulei mele compania de studenți, strigăm din rărunchi: Libeeeertateeee! spre deliciul colegilor și disperarea ofițerilor.

Cea mai comică situație din armată a fost aceea când, prinși că jucăm bridge mult după miezul nopții, patru dintre noi am fost convocați la 5 dimineața pe platou de Sonohat, ca să mergem să adunăm tuburile goale de cartușe de la tragerea ofițerilor − o chestie îngrozitoare, pentru că nu se pleca de pe poligonul de trageri decât când toate tuburile erau recuperate și numărate, astfel încât nimeni să nu poată sustrage vreun cartuș plin. Am continuat să jucăm bridge și la 5 dimineața ne-am prezentat pe platou. Cum Sonohat nu era nicăieri, a apărut maiorul Siminescu, care nu înțelegea ce căutăm acolo, dat fiind că Sonohat părăsise unitatea la 4.45 cu alți soldați. Ne-a încărcat în ARO-ul său și ne-a dus la poligon. Acolo, maiorul și-a întrebat subalternul la ce oră ne convocase. Acesta a recunoscut că la 5. „Păi bine, măi, Sonohat, dacă i-ai chemat la 5 de ce ai plecat la 4.45?“ Răspunsul lui Sonohat avea să intre în istoria unității: „Dar sfertul academic, tovarășul maior…?“

În cele nouă luni am făcut orice pentru a fenta armata și a chiuli de la instrucție. Am scris montajul literar-artistic pentru unitate (recurgând la versurile lui Păunescu și Beniuc, pe care de altminteri nu-i suportam); la festivalul Cântec Ostășesc am transformat Poloneza în la bemol major, Eroica, a lui Chopin în marșul unității, spunându-le că l-am compus pentru UM 01708. Surprinzător a fost ca acest furt intelectual n-a fost descoperit nici la Buzău, nici la Râmnicu Sărat, unde ne-am dat în stambă cu creațiile unității. Slavă Domnului că s-a terminat armata și nu am mai ajuns și la București cu Poloneza lui Chopin pe post de marș ostășesc…

În toate permisiile am încercat să mă întâlnesc cu Monica, dar se pare că un arhitect dibaci îi furase deja inima și eu rămăsesem pe tușă. În 30 iunie 1981 ne-am eliberat. Pe drumul de întoarcere ne-am oprit la Merei, la un han, unde am sărbătorit până dimineața sfârșitul calvarului. Coincidență sau nu, astăzi sunt proprietarul a 60 de hectare de vie din jurul acelui han care îmi aduce aminte de prima beție și de sfârșitul primului coșmar comunist. Celelalte vor fi mult mai apăsătoare. 

În 1985, la sfârșitul facultății, trebuia să ne întoarcem la UM 01708 din Buzău ca să ni se decerneze gradul de sublocotenent. Cum în vara aceea am fost cu o bursă de studii la Perugia, mi-am amânat convocarea și am revenit la Buzău în ‘86, când desigur n-am mai fost cu colegii mei de la matematică sau de la îmbunătățiri funciare. În plus, în ‘86 comandant era un fost adjunct al lui Mistric, colonelul Zoicaş, care a răzbunat tot corpul ofițeresc al unității. În cele două săptămâni de convocare, am stat 11 din cele 14 zile la arest și am fost singurul absolvent din generația mea care a ieșit din armată nu cu gradul de sublocotenent, ci de sergent major. 

Am fentat nu numai armata, dar și această poveste despre ea, încercând s-o fac cât mai distractivă și eliminând cinismul și tragismul care au caracterizat-o în realitate. Ca să vă dați seama cum a fost cu adevărat, o să vă dau totuși un exemplu. După 20 de kilometri de marș de la unitate până la locul de trageri de la Mărăcineni, Sonohat ne-a ordonat adunarea la… un câine de pe câmp. Evident, cu cât fugeam noi după câine, cu atât acesta se depărta de noi, spre amuzamentul lui Sonohat. La un moment dat, unul dintre noi, dându-și seama că are șase cartușe pentru tragere, a băgat glonț pe țeavă și a omorât câinele. Macabrul eveniment a fost urmat de o anchetă care a durat două săptămâni, iar cel care a tras i-a declarat în particular lui Sonohat că avea deja pregătit al doilea glonț - pentru el.

Concluzia cu care am terminat armata a fost că nici măcar în momente foarte grele nu reușim să fim solidari. Gândul acesta mă copleșește și azi.