Marea Spovedanie 17 Universitatea

După cele nouă luni petrecute în izolare, am devenit cu totul alt om. Învățasem să supraviețuiesc într-o lume plină de nedreptate, ipocrizie și minciună. Acceptasem deja că, pentru a depăși vicisitudinile cotidianului, orice imoralitate e scuzabilă. A trebuit să mă adaptez și am reușit foarte bine, nu conta deloc că eram predispus la compromis. Scosesem la iveală toate părțile de umbră ale propriului caracter și n-aveam nici un fel de regrete, ba chiar eram mândru că îi „fentasem” pe toți. Eram deja liderul generației mele − dar cu ce preț? Tupeul, aroganța, bufoneria mă ajutaseră din plin. Dacă voiam să-mi continui ascensiunea, trebuia doar să împachetez frumos aceste trăsături în staniolul orbitor al vremurilor și să le livrez cu grijă, după caz, atât dușmanilor, cât și prietenilor, fără sentimente și mai ales fără remușcări. Vorba lui Indro Montanelli: disprețul trebuia împărțit cu parcimonie într-o țară în care aproape toți aveau nevoie de el. În armata mi-am descoperit, se pare, veleitățile de „vrăjitor“ și plăcerea morbidă de a fi adulat de toți cei din jur.

Universitatea, 1981-1985

În vara lui 1981 am reușit pentru prima dată să plec în vacanță la mare fără părinți. La cazarmă mă împrietenisem cu Radu, un băiat din Brașov, fiul profesorului de filozofie Simion Toma, directorul liceului Andrei Șaguna. Tatăl lui Radu era un erou al urbei transilvane pentru că, în plină dictatură comunistă, reușise să redea liceului vechiul nume al lui Andrei Șaguna, fostul mitropolit ortodox al Transilvaniei și întemeietorul primei școli gimnaziale românești, la 1850. Intelectualitatea din Kronstadt, de fapt mai toți românii din oraș, au interpretat succesul rebotezării liceului cu numele mitropolitului ca pe revanșa lor în fața samavolniciilor dictaturii comuniste. Când mă plimbam cu Radu și cu tatăl lui prin Piața Sfatului din Brașov, eram opriți de nenumărați cetățeni care îl felicitau pe Simion Toma pentru curajul lui. Familia Toma mi-a fost mulți ani o a doua familie și primul exemplu de rezistență anticomunistă (bunicul patern a început să-mi povestească amintirile lui abia când eu ajunsesem spre sfârșitul facultății și tata nu se mai putea interpune în discuțiile noastre).

Radu Toma fusese un elev bun în liceu, dar terminase prin a avea un respect exagerat pentru olimpicii din generația sa. Când m-a cunoscut, a înțeles că aureola de genii nu se potrivea deloc cu realitatea. Radu venise în armată gata să fie un soldat exemplar, obedient și umil. Odată trecută prima lună, s-a așteptat ca permisiile să fie împărțite pe merit. Dar după ce el a plecat acasă 24 de ore, iar eu, oaia neagră, trei zile, și-a schimbat radical optica și a încercat să se apropie de mine ca să înțeleagă cum funcționează sistemul. Practic, Radu a fost prima mea victimă pe care am deplasat-o cu bună știință din moralitatea utopică în păcatul pragmatic. Cum era un băiat frumos, cu părul creț și ochii verzi, adevărată atracție pentru fete, compania lui în prima vacanță la mare de capul meu nu putea să-mi fie decât benefică. I-am cunoscut colegii de liceu, toți libertini și dezinhibați, exact genul de oameni pe care eu nu-i întâlnisem până atunci. Unul dintre ei, Cristian Cențiu, proaspăt student la medicină, va rămâne pe toată perioada studenției prietenul nostru nedespărțit. Dacă până atunci nu fumasem, nu băusem alcool și nu cunoscusem plăcerile carnale, pot spune că luna aceea petrecută la mare m-a ajutat să reduc foarte repede decalajul față de tinerii de vârsta mea.

Când am terminat și ultimul leu, ne-am întors fericiți în București pentru a ne pregăti de primul an de facultate. Trebuia mai întâi să ne găsim o locuință cu chirie, deciși fiind și eu, și Radu să nu ajungem în promiscuitatea căminului Grozăvești. Problema a fost mult mai grea decât ne așteptăm și până la urma tot părinții au rezolvat-o. Eu am închiriat o cameră într-un apartament de pe strada Sandu Aldea, la doamna Bivolaru (mama lui Cristian Bivolaru, viitorul trezorier al Federației de fotbal a „nașului” Mircea Sandu), Radu a închiriat și el o cameră într-o casă de pe lângă catedrala Sf Iosif, aparținând unei mătuși îndepărtate. Paula Bivolaru era într-o depresie profundă dat fiind că se certase cu unicul său fiu; mi-a spus de la bun început că vrea să-i umplu casa de studenți ca să aibă senzația că trăiește, prin mine, studenția „fiului ei risipitor“. 

În câteva luni, apartamentul de pe Sandu Aldea a devenit cartierul general al studenților primului an de la matematică. În timpul săptămânii jucam bridge până spre dimineață, iar aproape în fiecare sâmbătă organizam cu Radu câte o petrecere ad-hoc. Radu îmi spunea că de fapt nu eu sunt chiriașul doamnei Bivolaru, ci doamna Bivolaru e chiriașul meu. Am convins-o de multe ori să doarmă la prieteni ca să ne putem face de cap în liniște. Cu excepția cursului de informatică, parcursesem deja temeinic cam tot ce se preda în anul I în timpul pregătirilor din liceu pentru olimpiada internațională, așa că mi se părea că nu prea am ce învăța la facultate, și în primul semestru am chiulit cât cuprinde. Eram în grupă cu toți colegii din lotul de la internațională, Nistor, Nica, Zaharescu, reprezentând pentru prestanța și credibilitatea multor profesori și asistenți un adevărat pericol. Prezența noastră tulbura întotdeauna monotonia seminariilor: era de preferat să venim cât mai rar, ceea ce am și făcut, cu bucurie. Mă duceam la facultate în fiecare dimineață, dar nu la cursuri, ci în bibliotecă, unde citeam două cărți americane de analiză și de algebră, Rudin și Lang. Pe la prânz reușeam să-i conving pe Radu și pe alți câțiva colegi să renunțe la cursuri și hoinăream prin oraș, prin berării sau cafenele. Seara mergeam întotdeauna la turneul de bridge, marțea și joia la IPSCAIA, în pasaj,miercurea și vinerea la Locomotiva, în Palatul CFR de la Gara de Nord. După concurs ne adunam toți la mine, unde analizam ce jucaserăm. Ajunsesem să pot memoriza cu precizie de ceasornic repartiția cărților în fiecare din cele 24 de done jucate, ceea ce simplifica analiza performanțelor noastre. Mă îndreptam pe nesimțițe spre o carieră de jucător de bridge în locul celei de matematician, pe care mi-o propusesem la începutul facultății. 

Tot în primul semestru am devenit dependent de spectacolele de la Teatrul Mic. Maestrul și Margareta după Bulgakov, Efectul razelor gama asupra anemonelor de Paul Zindel, Diavolul și bunul Dumnezeu de Sartre mi se par și azi puneri în scenă memorabile, și nu degeaba făceam nopți albe la coadă ca să apucăm cele câteva bilete pe care directorul Dinu Săraru le vindea la liber, și nu „prin întreprinderi“, pentru fruntașii în întrecerea socialistă. O altă atracție culturală era Cinemateca de pe strada Eforie, unde am putut vedea filme vechi de Truffaut, Bergman, Polanski, Antonioni. După ce am văzut de mai multe ori capodopera lui Marco Ferreri La grande bouffe, ne-a venit ideea să organizăm „o mare crăpelniță“ intelectuală în casa Paulei Bivolaru. Filmul satiriza decadența burgheziei care mânca pentru a mânca, și nu pentru că i-ar fi fost foame. Ascunsă în spatele lui bon goȗt și al lui savoir vivre, caracterizări măgulitoare pentru poporul francez, bulimia grotescă a personajelor filmului era un atac fățiș la adresa gândirii lui Voltaire. Dacă aș fi citit la acea vreme De la France, textul până de curând inedit al lui Cioran, cred că aș fi înțeles mult mai bine că societatea și civilizația franceză depind doar de divinitatea „bunul gust“. Noua însă ne lipsea bunul gust; parafrazându-l pe Cioran, am fi dorit „o lume care să placă; să fie bine făcută, să se consolideze estetic; să aibă limite; să fie o încântare a palpabilului; o dulce înflorire a finitudinii“ . Am organizat crăpelniță cu ingredientele timpului, fără stridii, fără șampanie, cu cârnați neaoși și multe alte produse de porc. Prostituatele erau și ele autohtone și, după ce au mâncat bine, neînțelegând ce se întâmplă, au părăsit decepționate scenariul.

Spre dimineață am început să ne ironizăm propria tentativă de rafinament și bun gust, decretând că imitaserăm mai degrabă vânătorile lui Ceaușescu decât filmul lui Ferreri. Totul s-a terminat printr-o scufundare bahica în frustarile inoculate de comuniști, din care nu puteam ieși decât dacă am fi avut curaj. Curajul era ceea ce ne lipsea: aveam 20 de ani și acceptam triști și umili scurgerea timpului, rațiunea existenței noastre de atunci era să trecem prin timp fără să lăsăm urme. Până la revoluție, de câte ori cădeam în hazna cu melancolia strânsă la piept, evocam eșecul marii crăpelnițe din anul întâi, semn că bunul gust și știința de a trăi vor avea de așteptat până să intre în spațiul mioritic. Astăzi, marile crăpelnițe împânzesc România, iar încercările sporadice de a imita rafinamentul francez depășesc grotesc bulimia actorilor din La grande bouffe. La români divinitatea continuă să treacă mai întâi prin stomac și lăcomia noii burghezii post-decembriste duce, ca și în film, la o pierzanie lentă și promiscuă.

29.12.12 Primul an de facultate părea să treacă fără evenimente spectaculoase. Era un fel de vacanță continuă. În sesiunea din iarnă am luat zece la toate examenele, deși nu trecusem pe la cursuri și nu depusesem vreun efort special. Bagajul de cunoștințe matematice acumulat în liceu mi se părea încă suficient. Frecventam doar cursul de analiză al lui Solomon Marcus și cursul de economie politică al profesorului Dan Focșa. 

Solomon Marcus era un profesor atipic. Își ținea cursul fără să scrie nimic pe tablă. Noi îi spuneam cursul Despre curs. Marcus povestea analiza matematică de parcă ar fi fost epopeea războaielor napoleoniene. Nu demonstra nimic, dar ne explica cu lux de amănunte geneza fiecărei teoreme și mai ales contribuțiile matematicienilor români de la începutul secolului. Era un profesor complet , un intelectual erudit și folosea o limbă română foarte nuanțată. Noi eram obișnuiți să învățăm demonstrații și să facem multe probleme. Analiza matematică predată de Solomon Marcus presupunea lectura unei bibliografii impresionante; odată aprofundată, aceasta ne-ar fi dat bazele pregătirii teoretice de care aveam nevoie de-a lungul celor cinci ani de facultate. Noi nu dădeam prea multe parale pe această metodă de a învăța matematică. În plus, profesorul ne dăduse o listă cu probleme teoretice nerezolvate de care, vezi Doamne, noi, ca foști olimpici, ar fi trebuit să ne ocupăm. Era convins că vom reuși să publicăm rezolvarea unor probleme rămase în suspans de sute de ani! Îmi aduc aminte că am protestat vehement că, la 21 de ani, ni se putea cere să demonstrăm, de exemplu, reciproca Teoremei lui Lagrange. 

La examenul din vară eram convinși că vom lua zece fără probleme și vom scăpa de „tâmpeniile“ lui Marcus. Asistentul profesorului era Radu Bantea, fiul generalului Bantea, un matematician pe care-l găseai mai degrabă la concursurile de bridge decât în biblioteca facultățîi. După ce a scris pe tablă subiectele de la proba scrisă, ne-a privit disprețuitor pe noi, cei patru olimpici, și a spus, râzând sarcastic: „Azi nu ia nimeni zece.“ A avut dreptate. Unul dintre subiecte era o integrală triplă pentru care am fi avut nevoie de cel puțin trei ore. Toți știam s-o rezolvăm, dar nimeni n-ar fi putut scrie soluția în două ore, chiar dacă am fi avut problema cu două zile înainte. Era clar că subiectul fusese special compus pentru a nu lăsa nimănui posibilitatea să-l termine. La oral Marcus ne-a spus că toți avem nota nouă și, pentru a obține zece la mărirea din toamnă, este necesar ca în timpul verii să demonstrăm cel puțin una din teoremele de pe faimoasa lui listă. Cine nu avea să demonstreze în timpul verii nimic rămânea în toamnă cu nota nouă. Notele la Facultatea de Matematică erau importante pentru că legea epocii permitea doar primelor opt medii de la toate facultățile din țară să urmeze anul cinci. Iar anul cinci se încheia cu o teză (un fel de masterat din ziua de azi) și dădea posibilitatea celor opt norocoși eminenți să nu plece în afara Bucureștiului ca să predea matematica la țară. Cine termina anul cinci fie rămânea în învățământul universitar, fie devenea cercetător la institutul Zoiei Ceaușescu, INCREST. 

Marcus dăduse o droaie de note zece la celelalte grupe, iar noi nu vedeam cum am putea demonstra vreo teoremă în cele trei luni de vară. Ne-am apucat serios de treabă, întâlnindu-ne cu Solomon Marcus aproape săptămânal în părculețul din fața Academiei Române, în încercarea de a-i răpi vreo idee care să ne salveze din situația disperată. N-aș putea să vă spun cum, dar până la 1 septembrie am reușit să demonstrez reciproca teoremei lui Lagrange pentru spațiul cu N dimensiuni. Victor Nistor, cel mai deștept dintre noi, a reușit s-o demonstreze chiar într-un spațiu Banach. Marcus ne-a învățat să redactăm în engleză primele articole din viața noastră și ni le-a publicat în Revue Roumaine de Mathematiques pures et appliquees* . Eram foarte mândri de reușita noastră și mai ales eram mândri că încheiaserăm anul întâi cu zece pe linie. La examenul de mărire de notă din toamnă am aflat și adevărul: în catalog aveam zece încă de la examenul din vară! Doar în carnetul de note primiserăm nouă, ca să fim stimulați să rezolvăm celebrele teoreme. Pentru prima oară în viața mea creasem ceva original: îi port și în ziua de azi lui Solomon Marcus un respect deosebit pentru asta. În 2010, la aniversarea a 85 de ani a profesorului, am publicat o Laudatio marcată încă puternic de ceea ce se întâmplase cu 30 de ani în urmă.

Cred cu tărie că toți actualii și viitorii miniștri ai învățămantului ar trebui să-l aibă pe Solomon Marcus ca prim consilier. Deși foarte activ la vârsta sa, profesorul este total ignorat de puterea decizională din învățământul românesc. Asta în timp ce finlandezii, considerați a avea cel mai performant sistem de educație, l-au invitat acum câțiva ani pentru a le fi sfătuitor în timpul reformei învățământului de la ei din țară. Academicianul Marcus va mai reveni în paginile acestei povestiri. El rămâne un susținător fervent al ideilor lui Spiru Haret și un ultim apărător al noțiunii de proprietate intelectuală, atât de terfelită în ultima vreme. 

Tot în anul școlar 1981−1982, prietenul meu cel mai bun, Radu Toma, a avut de înfruntat o situație foarte dificilă. Radu devenise convins că decalajul dintre studenții normali și foștii olimpici nu putea fi redus, oricât de multe ore ai fi petrecut în bibliotecă. În același timp își dorea să termine facultatea printre primii. A hotărât să copieze la toate examenele, nu ca să le treacă, ci ca să obțină nota maximă. În anul întâi își crease un sistem foarte perfecționat pentru a păcăli profesorii. Își tăiase căptușeala hainei de la costum și disimulase perfect înăuntru demonstrațiile tuturor teoremelor și întregul material teoretic. Sub mâneci avea opis-urile detaliate ale foilor A4 ce urmau a fi scoase la momentul oportun din căptușeală. 

Marea problemă a lui Radu era cum va reuși să rezolve în examen dificilele probleme pentru nota zece. Aici interveneam eu, care trebuia să-i furnizez soluțîi diferite de soluțiile pe care eu însumi trebuia să le scriu la examen. Numai că fiecare examen era altfel, fiecare profesor lupta diferit împotriva trișorilor și, drept urmare, Radu a început să studieze cu atenție obiceiurile profesorilor. Se informa la celelalte grupe și la ceilalți ani, în detaliu, despre toate tabieturile manifestate de ei în timpul probei scrise. Era imperios necesar ca Radu să obțină note de nouă și zece la proba scrisă, căci o eventuală confruntare directă cu profesorul la oral i-ar fi fost fatală. În anul întâi Radu nu era cu mine în grupă și nici măcar în aceeași serie, iar sistemul lui de copiere nu fusese perfecționat îndeajuns. După ce obținuse doar nouă și zece, la ultimul examen din anul întâi, cel de analiză matematică cu prodecanul Ion Colojoară, Radu a fost prins copiind. Colojoară era incoruptibil și avea o coloană vertebrală nemaiîntâlnită. A hotărât exmatricularea lui Radu fără posibilitatea de a se mai prezenta la restanța din toamnă. Dacă prodecanul nu ceda, Radu ar fi fost obligat să susțină din nou examenul de admitere. 

Situația a fost rezolvată de Simion Toma, tatăl lui Radu, care s-a umilit în fața ministrului învățământului de atunci, Aneta Spornic, pentru a-i aproba fiului trișor prezentarea la restanță în toamnă. Colojoară a fost nevoit să cedeze și să-l primească pe Radu, spunându-i în prealabil că va avea parte de cel mai greu examen din viața lui. Cum Radu a învățat trei luni de vară doar analiză, iar eu m-am chinuit cu reciproca teoremei lui Lagrange, nici unul din noi n-a avut vacanță în 1982. La restanță Radu a luat nouă pe merit.

Concluziile pe care le-a tras după asta au fost însă cu totul altele decât cele pe care vi le-ați putea închipui: Radu a terminat facultatea cu media 9,60 copiind în următorii trei ani la absolut toate examenele. Tehnicile lui de copiere au fost perfecționate profesionist, pentru că nimeni nu l-a mai prins niciodată. În anul doi, Radu s-a mutat cu mine în grupă și în fiecare sesiune avea grijă să-mi creeze toate condițiile ca să pot fi atât de performant la examene, încât amândoi să obținem nota maximă. În sesiune îmi făcea de mâncare, îmi aducea de la bibliotecă ce cărți doream; mi-ar fi adus și fete dacă i-aș fi cerut… 

La examenul de teoria măsurii cu Radu Gologan, arta copiatului lui Radu a atins apogeul. Examenul s-a desfășurât în amfiteatrul Spiru Haret, unde el a ocupat dis-de-dimineață cele două locuri ale băncii din primul rând. Cum distanța dintre noi era de peste trei metri, nu prea pricepeam cum voi reuși să-i livrez soluțiile la probleme. Radu studiase însă cu atenție fiecare detaliu al modului în care urma să se desfășoare examenul. Teoria și-a rezolvat-o singur cu metoda fițuicilor din căptușeală. După ce am rezolvat prima problemă, i-am șoptit disperat: „Cum ți-o dau?” „Pune-o lângă tine pe bancă și mă ocup eu”, mi-a răspuns. M-am executat. Stupefiat, l-am văzut cum scoate din buzunar un plumb și un ac de pescuit agățate la capătul unui fir de gută. A aruncat plumbul cu o uimitoare precizie, acul înfigându-se direct în foaia de hârtie. A tras firul și a intrat în posesia soluției. I-am dat și a doua problemă în același mod, dar timpul se scurgea neașteptat de repede și eu nu reușeam să găsesc alte soluțîi. Disperat, i-am cerut foile înapoi. Mi-a spus să fiu calm și să aștept. Cuprins de panică, am reușit să găsesc o altă soluție pentru una din probleme. Dar mai erau câteva minute și aveam nevoie de cealaltă foaie. Radu a scos un foen cu baterii și, în timp ce alți colegi, la ordinele sale, au început să facă zgomot pentru a crea o mică diversiune, a produs un jet de aer care a purtat foaia înapoi pe bancă lângă mine. A recunoscut după examen că s-a antrenat mai multe zile pentru ca cele două mișcări să nu eșueze. După ce am ieșit de la proba scrisă, m-a pus să-i explic cu lux de amănunte cele două soluțîi. Nu înțelegeam la ce-i mai folosește după ce făcuse o teză perfectă. Însă Radu prevăzuse tot. Când Radu Gologan a venit cu rezultatul tezelor scrise, după ce ne-a acordat patru de zece nouă, olimpicilor, a anunțat că cea mai bună teză este a lui Radu Toma și l-a invitat la tablă să arate celorlalți studenți cum rezolvase problema. Radu a pictat soluția pe nerăsuflate, iar colegii, care știau că a copiat, nu înțelegeau de unde scosese acea soluție originală.

În anul patru, la cercetări operaționale, Radu a încercat să se revanșeze față de mine și de Victor Nistor, care nu reușeam să rezolvăm un algoritm Simplex un pic mai complicat. A încercat o bucată bună de vreme să ne furnizeze soluția corectă, însă noi, convinși că nu are cum s-o știe, l-am ignorat total. Morala: Radu a luat zece, iar eu cu Victor am luat opt și am fost nevoiți să mergem la examenul de mărire de notă. Am realizat atunci cantitatea imensă de informație care zăcea în căptușelile hainelor lui. 

După repartiție, Radu a ajuns profesor la Sf. Gheorghe și a fost nevoit să reînvețe tot ce copiase în timpul facultății. Astăzi este șeful catedrei de matematică al liceului Palo Alto, cel mai bun liceu din Sillicon Valley, și totodată predă la Universitatea Stanford și la Institutul Hoover. Nu știu câți americani au reușit să-l copieze , dar știu sigur că are cu totul alta optică despre succesele prin fraudă, chiar dacă nu a exmatriculat nici un student. Ar fi fost și culmea!