Marea Spovedanie 4

Cristian Sima
May 12
Marea Spovedanie (Partea a-IV-a)

Am fost mereu atras de femeile cu un destin predispus la tragedie și suferință. Și bănuiesc că, involuntar, și eu mi-am construit viața căutând cât mai multe senzații tari și mai ales compasiunea celor din jur. Cred că nu putem aprecia cu adevărat libertatea până când nu suntem cu adevărat privați de ea. Orice om ar trebui să fie închis măcar o lună în decursul unei vieți… Deși am fost închis de trei ori până acum, simt că nimic nu te poate purifică mai tare decât un an de gulag siberian. Chiar dacă nu uităm experiențele trecului, doar în închisoare putem trece în revista greșelile anterioare, pentru că doar privați de libertate ne putem lepăda de subiectivism. Altminteri, ca să preiau vorba lui Napoleon, nu uităm nimic, dar nici nu învățăm nimic.
Julie a stat doar un an la Oltenița. S-a întors apoi la București, lăsându-mă cu regretul poveștilor pe care n-a mai avut timp să ni le spună. Tot în perioada școlii generale m-am împrietenit cu un doctor ginecolog mult mai în vârstă decât tata, care avea să lase o amprentă uriașă asupra educației mele. Doctorul Bassu era, probabil, cel mai iubit om din oraș. După decretul de interzicere a avorturilor dat de Ceaușescu în 1967, problema sarcinilor nedorite a devenit coșmarul tuturor familiilor de români. Bassu a făcut chiuretaje și după 1967 ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și niciodată nu a cerut vreun ban de la cineva. Mulți l-au plătit însă din belșug. Se spunea că de la ultima țigancă și până la nevasta primului secretar de partid, toate femeile din Oltenița trecuseră prin mâinile lui. Ajutând pe toată lumea fără să pretindă nimic în schimb, doctorul a fost protejat de înșiși procurorii și securiștii puși să-i prindă pe ginecologii care încălcau legea. Pedepsele pentru un chiuretaj erau de 5 ani închisoare sau mai mult. Bassu s-a pensionat în 1980 fără ca cineva să facă vreodată o anchetă asupra lui. Toate chiuretajele le-a făcut în spital, nu-i era deloc teamă că-l toarnă cineva. Delațiunile erau la ordinea zilei pe atunci − și totuși nimeni, niciodată, nu s-a gândit să-l denunțe.
Prietenia mea cu Bassu a pornit însă de la o pasiune comună: muzica clasică, opera mai ales. Doctorul, rudă cu Dinu Lipatti, era un meloman desăvârșit. Avea o colecție impresionantă de discuri de vinil și ebonita, peste 5000, unele cu interpretări rarisime. La el am ascultat Concertul pentru vioară nr. 7 al lui Mozart cu Enescu ca interpret și dirijat de tânărul Menuhin, un concert cântat în august 1944, imediat dupa eliberarea Parisului. Tot la el − Dublul Concert de vioară de Bach cu Menuhin și Oistrah din 1958 de la Ateneu, sau Norma de Bellini de la Castelul Orange, sau Tosca în aer liber, la Castelul Sant’Angelo, la Roma, și multe alte bijuterii din istoria muzicii secolului XX. Bassu nu era de acord cu catalogările interpretărilor ca bune sau rele. Spunea: „E o ofensă adusă muzicii să ierarhizezi interpretările aceluiași concert de către doi violoniști diferiți. Fiecare interpretare e o nouă creație, chiar dacă partitura e aceeași. De fapt nici partiturile nu sunt aceleași, la concertele de vioară, de exemplu, cadențele și arcușurile (aceeași notă poate fi obținută trăgând sau împingând arcușul) lui Menuhin și Heifetz sau ale lui Szigeti și Enescu diferă întru totul.“
Audițiile de la dom’ doctor analizau totuși comparativ zeci de interpretări. Într-o după-amiază am ascultat prima mișcare din Concertul de vioară de Mendelssohn întâi cu Elman, apoi cu Kreisler, Szigeti, Francescatti, Enescu, Grumiaux, Menuhin, Milstein, Stern, Oistrah; și, fără falsă modestie, și astăzi pot recunoaște fără greșeală fiecare interpret. Bassu m-a învățat să aud sunetul secund al fiecărui violonist și, fie și numai pentru asta, am pentru el un imens respect. Dar mi-a mai arătat ceva deosebit: cum se cultivă și cum evoluează o voce în timp. Avea șase interpretări ale ariei „Casta Diva“ cu Callas în diferite momente ale carierei ei, și diferențele erau impresionante. Doctorul era de părere că vocea fiecărei soprane evoluează în deplină sintonie cu viața ei privată, iar viața Mariei Callas avusese un dramatism și o intensitate oscilante, fusese, spunea Bassu, un tril. Ascultați prima interpretare a „Castei Diva“ cu Angela Gheorghiu imediat după ce a fugit din România în Occident și veți înțelege la ce se referea.
Să nu credeți cumva că mi-am petrecut toată copilăria în casă, recitând Verlaine, făcând probleme la matematică sau descifrând partituri muzicale. Am fost un copil normal, ce-i drept un pic „chinuit”, de unde și porecla, care a făcut și multe năzbâtii și pozne. La grădiniță și apoi la domna Barbu, la franceză, m-am împrietenit cu un băiat de vârsta mea, Laurențiu Popescu, de care mă leagă multe amintiri, nu numai din copilărie, și care va mai apărea în povestea aceasta. Când încă nu renunțasem la bine-cunoscuțîi Spielhosen (un fel de pantaloni scurți tip gogoșar, la modă în acea vreme), cea mai mare plăcere a noastră era să ne ducem pe stradă mare și să ne uităm la protipendada care-și făcea dus-întors, de trei ori, clasica plimbare duminicală. Treceau profesori de-ai noștri, uneori rude, dar mai ales băieți și fete de liceu, cuprinși de astenia de primăvară. Fusta scurtă, minijupa adică, era marea noutate, iar picioarele descoperite ale domnișoarelor erau îmbrăcate în ciorapi mulați de acril, ultimă găselniță a petrochimiei. Fusta scurtă și ciorapii de nailon, împreună cu pletele băieților de 18 ani erau cam tot ce aduseseră la Oltenița revoltele anului 1968 și, evident, Beatleșii.
Laurențiu și cu mine, înarmați cu „invizibile“ (un fel de praștii în miniatură, cu un elastic care proiecta cu viteză și precizie agrafe sau bolduri îndoite), trăgeam la „bulanele” fetelor, stricând bunătate de ciorapi de nailon, scoși din dulap special pentru plimbarea de duminică. Aceasta stupidă distracție se termină deseori cu corecții aplicate de trecători sau, și mai rău, cu pedepse dure din partea părinților, dacă se întâmpla să afle. Tot cu Laurențiu am evadat de acasă ca să vedem celebrul film indian Vagabondul. Eram în clasa a doua, și tata nu m-ar fi dus la filme indiene nici mort, dar cum să nu merg eu la un film văzut și comentat deja de toată clasa? Era iarnă, m-am îmbrăcat pe furiș și am spus acasă că mă duc să mă dau cu sania pe digul care ne proteja de revărsarea Argeșului. Ușurel, trăgând sania după mine, am ajuns la celebrul cinema Flacăra, unicul din oraș, unde Laurențiu mă aștepta deja cu cele două bilete (nu știu de unde făcuse rost de 5 lei, pentru că noi, copiii, nu aveam niciodată mai mult de 1 leu fiecare). Trebuia să las sania undeva, așa că am legat-o peste drum, la restaurantul lui Cioaci, convins fiind că toți cei care vor ieși de la crâșmă vor avea un echilibru îndeajuns de precar ca să nu le vină pofta de a se da cu sania.
Am intrat la cinema la parter și am văzut celebrul film indian care, trebuie să recunosc, mi-a plăcut enorm. Când am ieșit, ia sania de unde nu-i! M-am întors fără chef acasă, încercând să inventez o minciună. Cum am intrat în casă, mama a început să râdă și mi-a zis direct: „Ai fost la cinema să vezi Vagabondul!“ Am rămas stupefiat − cum își dăduse seama? „Simplu, măi copile, ai căciula plină de coji de semințe, ai stat la parter și cei de la balcon ți-au scuipat coji în cap!“ Cum și tata a aflat de povestea asta, m-am procopsit cu interdicția de a ieși afară timp de o săptămână în plină perioada de săniuș și patine.
Cu Laurențiu am mai fost doar de două ori la un film, de fiecare dată fiind doar noi doi în toată sala. O dată la Oltenița (era în 1980 și eram proaspăt studenți), când am văzut Isus s-a oprit la Eboli, capodopera lui Francesco Rossi, cu Gian Maria Volonte, și a doua oară la Florența, când am văzut prima parte a trilogiei lui Kieślowski, Bleu, cu una dintre actrițele mele preferate, Juliette Binoche. Îmi aduc aminte perfect, mai ales că de fiecare dată am comentat lipsa spectatorilor (ba la Florența a trebuit să cumpărăm șase bilete ca să aibă loc proiecția) și am evocat prima aventură la film, cea cu sania și semințele scuipate în cap. Laurențiu era un băiat chipeș cu ochi albaștri, un magnet pentru fetele frumoase, mai ales în liceu și în studenție. A-i sta în preajmă a însemnat un mare avantaj pentru mine, pentru că, din nenumăratele fete care-l plăceau, exista șansa să-mi rămână și mie măcar una.
În facultate, cel mai bun prieten al meu, Radu Toma din Brașov, era și el mare crai, și veți vedea că am beneficiat și atunci, din plin, de eficiența șarmului său. Sex appeal-ul nu e tranzitiv, dar în cercuri restrânse poate fi deviat cu bună știință. Nu v-ați întrebat de ce toate fetele inteligente, dar urâte umblă mereu cu prietena lor cea mai bună, care este întotdeauna o fată superbă? La 20 de ani atracția fizică primează și e greu să ajungi să cunoști fete drăguțe dacă nu ai un prieten chipeș care să servească drept momeală. Evident, până la urmă trebuie să te descurci singur. Dar, din păcate, aceste pilde nu-și mai au rostul astăzi, când totul se cumpără și se vinde prin licitații ad-hoc. Butada anilor ‘80 − înalt ești, frumos ești, prost ești, de ce nu te-ai făcut ofițer? − nu mai poate fi gustată de nimeni din tineretul Bucureștilor anului 2012. Prietenia mea cu Laurențiu și Radu continuă și astăzi, când îmi număr prietenii pe degetele de la o mână, și cei doi vor apărea mereu în momentele de cotitură ale existenței mele.

(va urma)