Marea Spovedanie 6

Cristian Sima
May 12
Marea Spovedanie (partea a VI-a) 

Nu mi-am petrecut toată copilăria la Oltenița. Din fericire, existau și vacanțele, mai ales vacanțele fără tata și, evident, fără program. În fiecare iarnă mergeam la bunicii materni în nordul Moldovei, la Ștefănești, în județul Botoșani, acolo unde se agață harta în cui. În 1958, când a terminat facultatea, tata își luase repartiție la Ștefănești, pe atunci în regiunea Suceava, una dintre puținele zone ale țării încă necooperativizate la acea dată. Acolo a cunoscut-o pe mama, Felicia Volintiru, studentă la chimie în Iași. Amândoi părinții ei erau dascăli: tatăl, Ștefan, profesor de matematică la liceul din Ștefănești, mama, Maria, profesoară de franceză-română la Liceul Negruzzi din Iași. Bunicul era un om de o blândețe și o sensibilitate deosebite, un pic cam pisălog, naționalist, dar moldovean convins (subiectul lui de discuție preferat era Basarabia, reunificarea Basarabiei cu România fiind, după el, sarcina generației mele). Din păcate, generația mea nu și-a îndeplinit sarcina și mi-e rușine să spun că, deși aveam să vizitez toate țările Europei, de la Urali până la Atlantic, n-am fost în Republica Moldova (nici în Bielorusia). De fapt nici la Turtucaia n-am reușit să ajung vreodată, cu toate că în copilărie, privind peste Dunăre, mă gândeam cum să fac să trec dincolo măcar câteva minute, ca să văd localitatea.
Bunicul credea că leagănul culturii române e în Moldova și arunca în joc toate argumentele de care dispunea pentru a te convinge de asta. Deși îl puneam deseori în dificultate cu problemele mele de geometrie, accepta înfrângerea, iar uneori, când reușeam să dau vreo soluție mai spectaculoasă, își lua notițe. Nu era pasionat de matematică; în schimb, adora filozofia, mai ales că fratele lui mai mic, mort de tuberculoză înainte de război, fusese un gânditor promițător și obținuse, se pare, un doctorat în filozofie la Heidelberg. Bunicul își iubea enorm familia și pentru ea era gata de orice sacrificiu. Făcea piața, o ajuta pe bunica la bucătărie și la alte treburi femeiești, lucru ciudat pentru un moldovean destoinic din Ștefănești, unde patriarhatul stătea la loc de cinste. Cam toți prietenii îl luau peste picior pentru înclinațiile lui gospodărești. De la fratele mai mic moștenise o bibliotecă impresionantă, de care am beneficiat și eu.
Bunica gătea dumnezeiește. Tortul ei de bezele, pentru care trebuia să muncească o zi întreagă și pe care mi-l trimitea mai târziu cu trenul la București, a rămas cel mai delicios dulce nu doar pentru mine, ci pentru toți cei ce s-au înfruptat din el: colegi de catedră de la Politehnică, colegi de facultate și mai ales iubitele mele din perioada comunistă. Bunica era și mare specialistă în gramatică, scrisese împreună cu vărul ei, Virgil Dron, o carte foarte cunoscută în epocă. Avea un jour fixe, când juca pocher cu prietenii, bârfind ultimele evenimente din sat sau de la Ieși. Mie îmi trezea curiozitatea orice fel de joc de cărți, dat fiind că tata nu mă învățase nici unul, nici măcar popa-prostu (mă învățase, în schimb, șah). Cărțile de joc erau interzise acasă, la Oltenița, iar cu ceilalți copii nu jucasem niciodată, căci astfel de ocupațiuni nu intrau în program. Am învățat să joc pocher la 12 ani, pe ascuns, sprijinit de bunica. Ea era o foarte bună psiholoagă și stăpânea perfect arta cacialmalei, pe care cred că mi-a transmis-o și mie. Eu aveam s-o dus la paroxism, dar nu la masă verde, ci direct în ringul bursier.
Vacanțele mele la bunici amestecau lectura cu o libertate pe care n-am mai cunoscut-o de atunci. Casa cu cerdac de la Ștefănești aducea a conac și, împreună cu imensa grădină de peste două hectare, îmi amplifica senzația de libertate. Acolo în Moldova, la bunici, am cunoscut mulți intelectuali profunzi, ceea ce nu mi s-a întâmplat în Regat. Discursul lor era mult mai coerent și mai ales mult mai tolerant decât al celor din Ardeal, chiar dacă și unii, și alții erau vajnici anticomuniști. Mi-am cunoscut și străbunicul: luptase ca ofițer la Mărășești, unde pierduse un picior. Avea un adevărat cult pentru regele Ferdinand − după el, cel mai mare om politic al României și implicit cel mai mare patriot. Ferdinand pierduse războiul, dar câștigase pacea, spunea străbunicul. Făcuse cadou poporului care l-a adoptat România Mare. Armistițiul avusese loc pe 11 noiembrie 1918, iar Ferdinand domnise exilat la Iași din 1916, după ce refuzase ratificarea păcii intre Puterile Centrale și România, domnea doar peste actualele județe Iași, Suceava și Botoșani. În mai puțin de doi ani, trecând prin 28 noiembrie 1918 (unirea cu Basarabia), 1 decembrie 1918 (unirea cu Transilvania), pacea de la Versailles (1919) și tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, Ferdinand sfințea formarea României Mari. Străbunicul (Bunelu îi spuneam eu) considera că nimeni în 2000 de ani, nici măcar Mihai Viteazu, nu reușise atât de mult pentru români într-un timp atât de scurt.
Faptul că un străin a făcut pentru România mai mult decât am făcut noi pentru noi înșine în toată istoria noastră mi-a lăsat mereu un gust amar. Am fost un popor dezbinat și așa vom rămâne până când nu vom înțelege că fericirea și bunăstarea personală sunt doar un corolar al toleranței și bunului simț colectiv. Nu suntem la mâna străinilor, ci ne lăsăm mereu pe mâna străinilor, neavând curajul să urcăm singuri Golgota. Mai mult ca niciodată, azi am schimbat proverbul autoironic „Românul dorește să-i moară capra vecinului” în „Românul dorește moartea vecinului, ca să-i ia capra”.
Spre deosebire de vacanța de Crăciun, vacanța mare era programată în cele mai mici detalii de părinți. La sfârșitul lui iunie plecăm invariabil cu bunicii paterni pe Valea Oltului, la Călimănești. În iulie mergeam la mare, la Eforie Nord, cu tata și mama. Programul de aici era la fel de draconic ca acela de-acasă. Nu mă bălăceam în apă, ci înotăm organizat, pe plajă jucăm șah și învățam partide celebre (de-atunci țin minte partida celor patru dame dintre Alehin și Capablanca, pe care i-am evocat-o lui Hrebenciuc la ultima noastră întâlnire, înainte să părăsesc țară), după-amiaza jucam tenis, tot organizat. Singurele atracții ale vacanțelor la mare erau filmele western de la cinema Eforie sau comedioarele jucate de actorii bucureșteni pe litoral. Am văzut de vreo zece ori Siciliana cu Dem Rădulescu − și nu mi-a plăcut niciodată. În plus, trebuia să-mi dau zilnic, pe tot corpul, cu un nămol urât mirositor, pentru că nu știu care doctor faimos din București zisese că asta mă va ajuta să cresc mai mult. Toate au ținut până în 1981, când, student deja, aveam să vin la mare însoțit de băieți și fete de vârsta mea, nu de părinți și de prietenii lor. Pe vremea aceea mi s-a părut că evadasem din Alcatraz.
În afară de vacanța la mare, în fiecare an exista câte o vacanță culturală. Colindam cu tata pe toate coclaurile din țară, vizitând peșteri, cascade, muzee, case memoriale etc. Excursiile astea îmi plăceau și sunt și azi mândru că am văzut măcar o dată orice oraș din România. Dormeam în cort, mâncam laolaltă cu localnicii și trăiam aventuri minunate. O dată, la Polovraci, am fript la proțap cu niște oieri un batal cu picioarele legate la spate și învelit în propria-i blană, care se numea în Oltenia „baron”. N-am mai mâncat niciodată ceva așa de bun. Atmosfera permanentă de tabără în natură mă bucura nespus. În rest, n-am prea avut parte de asemenea bucurii simple; existența mea era mult mai complicată decât puterea mea de înțelegere dar rareori am protestat și de fiecare dată foarte timid și ineficient.
Când am terminat școala generală, aveam două posibilități: să dau examen la liceul Al. Sahia din oraș sau să mă duc la București, la liceul de informatică Dr. Petru Groza, singurul din capitală unde se puteau înscrie și elevi din provincie, dar care nu avea internat. Eu aș fi vrut să mă duc la București cu Laurențiu; tata însă a considerat că nu sunt destul de copt să stau singur în București, așa că m-a înscris la Sahia. Ca să mă convingă, mi-a adus argumentul că subiectele la liceul de informatică sunt foarte grele, deci n-o să intru și îmi va rămâne doar șansa unui liceu industrial. Ulterior mi-a adus subiectele de la liceul de informatică; eu m-am închis într-o cameră fără nici un manual și i-am demonstrat că pot face totul de nota 10 atât la română, cât și la matematică. La matematică chiar l-am dat gata, pentru că mi-a luat doar 30 de minute ca să termin totul. Olimpiadele erau mult peste nivelul subiectelor de la admitere.
Tata a fost mereu speriat de examene. Îmi aduc aminte că în clasa a noua m-a forțat să mă duc la meditații la matematică pentru treapta a doua (în 1978 Ceaușescu extinsese învățământul obligatoriu la 10 clase, și astfel apăruse un nou examen de trecere din anul doi în anul trei de liceu). După ce a făcut el un „studiu de piață”, a ajuns la concluzia că Eremia Georgescu-Buzau, autor de culegeri și manuale, este cel mai în măsură să mă verifice cu un an înainte de treaptă. Nu știu cum a ajuns până la el, dar cu niște cabanoși și mușchi file (tata era pe atunci mare șef în alimentația socialistă) l-a convins să-mi dea meditații. Am ajuns undeva într-un apartament din Bucureștii Noi, unde Eremia organizase o adevărată industrie a meditațiilor, având simultan, în patru camere, diverși elevi care rezolvau probleme. Datorită produselor aduse de tata mi s-a făcut onoarea să fiu instalat singur în bucătărie. Eremia fuma Kent sudate (aprindea o țigară de la alta, nu folosea bricheta) și expectora la fiecare cinci minute într-un mod dezgustător. Mi-a dat cinci probleme și a plecat la ceilalți elevi. S-a întors peste 30 de minute și m-a găsit admirându-i maldărul de vase și de cești de cafea nespălate. „Aha, nu ai scris mai nimic, sunt prea grele pentru tine?“ Erau banale și îi scrisesem la fiecare ce aplic și care e ideea soluției. Văzând că are de-a face cu un elev bun, a scos artileria grea − o listă de cinci probleme dificile − și a dat să plece iar. L-am oprit, i-am spus că deja făcusem mai demult trei dintre ele, iar una s-ar putea rezolva banal aplicând cunoștințe de clasa a noua, dar în ceva timp aș putea să-l păcălesc fabricând o soluție cu doar ceea ce ar trebui să știe un elev de-a zecea. L-am văzut cum își pierde brusc controlul. „Tu mergi la olimpiade?“ − „Da, tocmai m-am calificat cu punctajul maxim la naționala de la Timișoara, din aprilie”, i-am răspuns. „A, păi atunci poate aveți vreo problemă nerezolvată să mă întrebați?“
Folosirea persoanei a doua plural era deja primul semn de respect (azi nimeni n-ar mai face așa ceva). I-am scris imediat enunțul a două probleme foarte grele, a căror soluție o cunoșteam. Voiam să-l umilesc, deși n-aveam de ce. Nu știu cum a făcut, dar s-a debarasat peste puțin timp de ceilalți elevi și s-a întors să-mi rezolve problemele. S-a chinuit vreo două ore fără să reușească. M-am prins că nu știa nici mica teoremă a lui Fermat, nici indicele lui Euler, deci nu avea cum să le rezolve, dar l-am lăsat să se chinuie. Peste patru ore a venit tata, care nu știa ce se întâmplă și cred că înghețase deja în mașină, toată viața lui m-a așteptat cu stoicism în mașină… Eremia i-a spus că nu am nevoie de meditații, poate doar de o îndrumare generală, așa, o dată la două luni. Am simțit că-i părea rău să piardă un elev care i-ar fi umplut frigiderul cu bunătăți de negăsit. Eu am fost mult mai direct și mai dur, pentru prima dată mă revoltam pe față. „Hai, tată, să mergem, când o să am nevoie de un profesor de matematică o să-ți spun, dar atunci o să-l aleg eu.“ Din acea zi tata a înțeles că eram o nucă dură și, cel puțin în domeniul matematicii, nu s-a mai amestecat niciodată.
Când am intrat la Sahia, tata, regretând probabil că nu mă lăsase să mă duc la liceul de informatică, a încercat, în stilul lui, să repare un pic situația. În vara lui 1976, înainte să încep liceul, profitând de faptul că mama era profesoară de chimie acolo, dar mai ales uzând din abundență de produse de carmangerie, a aranjat ce elevi să facă parte din clasa mea și mai ales ce profesori să predea la noi. Nimic nu a fost aleator, tata și sfătuitorii lui au decis totul în vară, la noi în curte. Directoarea liceului și mulți profesori au trecut pe la noi ca și cum ar fi dat interviuri de angajare la o școală privată.
În generația mea erau și câțiva copii din protipendada comunistă: Dan Roșu, fiul vicelui secetarului de partid al orașului, Sorin Mateiaș, fiul secretarei de partid cu învățământul, Valentin Mocanu, fiul secretarului biroului organizației de bază Oltenița. Toți trei au fost repartizați în clasa mea, pentru a exista susținere politică în crearea celei mai bune clase, cu cei mai buni profesori. Ceilalți colegi ai mei au fost aleși pe sprânceană, iar profesorii la fel − erau maximul a ceea ce putea să ofere orașul și mai ales crema celebrului tren de navetiști. Tata nu era doar un manipulator desăvârșit, ci avea și cu ce să convingă, căci dispunea de tot ce-și doreau mai mult Oltenița și capitala: mâncare de calitate.
El era pe atunci șeful celui mai important laborator de igienă și control al alimentelor din România, construit și dotat la înalt nivel nu în capitală, ci la Oltenița pentru că occidentalii care importau de la noi puseseră o condiție: analizele produselor alimentare să fie făcute de doctorul Sima. Deși avea un dosar îngrozitor din cauza bunicului deținut la Canal, mahării comuniști care doreau valută forte n-au avut ce face și astfel tata a devenit, mai ales în anii ‘80, omul cu cea mai importantă semnătură pentru România, o semnătură în lipsa căreia nu se exporta nimic în industria cărnii sau a laptelui. Un singur exemplu: tata făcea analize de depistare a encefalopatiei spongiforme bovine (boala vacii nebune) încă din 1988, și asta se întâmplă la Oltenița! Autoritățile au încercat să-l convingă să semneze exporturi de produse „semialterate“ de multe ori, dar el a refuzat mereu (e unul din motivele pentru care îl respect). După ce s-a întors din Elveția, în 1971 (mă lăsase gaj în țară), n-a mai fost lăsat să plece în Occident. Datorită poziției lui, familia mea, familiile prietenilor, vecinii, colegii mei de la Catedra de matematică din Politehnică și mulți alții au avut ce mânca în anii ‘80. Și niciodată tata nu a vândut vreun produs la un preț mai mare decât prețul de magazin, care era infim pentru că oricum nu se găsea nimic de cumpărat.
La înmormântarea tatei au venit sute de oameni, mulți în semn de omagiu pentru cel care i-a hrănit, la propriu, în anii marii infometări, fără a trage nici un avantaj material din asta. Când am ajuns asistent la Politehnică, la Catedra de matematică, secretara catedrei decidea din umbra notele la examene și săracii profesori, ca să obțină un pachet de unt, dădeau note de trecere și uneori chiar 10 multor studenți așa-ziși „piloși“. Odată cu venirea mea la catedră, doamnă Dincă a rămas fără obiectul muncii pentru că, prin tata, aprovizionam toată catedra și pot spune că între 1986 și 1990 se treceau examenele pe merit în aproape toate cazurile. Copii de mari mahări ai Securității și ai PCR au picat examenele pentru că profesorii de matematică nu mai mureau de foame.

(va urma)