“With people of limited ability modesty is merely honesty. But with those who possess great talent it is hypocrisy.” A. Schopenhauer
Am fost dintotdeauna un adversar al rețelelor de socializare. Argumentul folosit era: Nu ne dezbrăcăm în public, nu ne punem gândurile pe hîrtie înainte de a fi noi înşine convinși de viabilitatea lor. Am refuzat multă vreme să fac parte din comunitatea internauților dezinhibați. Chiar și pe propriul meu site, hotnews.ro, publicam o dată la maxim trei luni. Nu știu dacă ceea ce scriam era bun la ceva, dar sigur nu doream să mă pricep la orice și să fiu citit de oricine.
Apoi, destinul m-a adus în imposibilitatea de a mai putea transmite mesaje, idei sau elucubrații utopice. Mă obișnuisem să fiu în lumina reflectoarelor și să cred că pot influența judecățile celorlalți. Aveam audiență pe sticlă, pe net, deseori chiar pe stradă. Cînd am rămas fără audiență, am intrat în sevraj și singura soluție mi s-a părut a fi FB-ul, mirajul vocațiilor neîmplinite și față morgana din deșertul frustraţilor. Dacă netul devenise locul unde orice era permis de ce să nu profit de ultima enclavă unde mi-aș fi putut apăra principiile și onoarea. Onoarea nu e să faci mereu ceea ce trebuie ci să reușești să negociezi cu consecințele. La urmă urmei, FB-ul, deși cu aspect de piață matache, era totuși o tarabă unde aș fi putut negocia ceva. Am şters cu buretele şi ultimele reticențe și am deschis un cont. Ce pot spune după 11 luni? Dacă mai aveam ceva din logică învățată în școală, atunci sigur ea m-a părăsit. Sunt debusolat!
Toată lumea scrie cumva, despre ceva, despre cineva. Inflația de cuvinte, cratime, metafore și injurii abjecte se revarsă asupra noastră ca un tsunami perpetuu. Dacă teoria lui Maiorescu, a formelor fără fond, a răspuns necesității de a respinge mediocritatea și impostură în artă, postările de azi, fără formă, fără fond, fără sens, răspund necesității de a crea senzația că fiecare dintre noi are ceva de spus, de semnalat, de subliniat. Suntem liberi să scriem orice, oriunde, oricînd. Putem scrie pe FB mai mult decît am scris în toți anii de școală. Ne putem trage de șireturi cu oricine. Îl putem înjura birjărește pe Liiceanu, îl putem apostrofa pe Pleșu sau putem rescrie istoria așa cum o percepem noi după ce am citit postările prietenilor. Dacă nu am înțeles ceva e pentru că ni se ascund datele problemei. Dacă nu am intuit ceva e vorba de o manipulare bilderbergiana. Comentăm orice și avem și soluții. După 40 de like-uri, ar fi normal ca omenirea să ne bage în seamă. Dacă nu o face, e sigur vorba de o cospiratie. Dacă suntem agramați, e pentru că gramatica, o organizație polițienească asupritoare, dorește să ne răpească din libertatea de comunicare. Suntem liberi, refuzăm orice constrîngere.
Pe vremuri, ca să scrii, aveai nevoie de talent sau măcar de o editură sinucigașă care să te publice. Astăzi, cititorii noștri au nevoie de talent că să înțeleagă ce vrem să spunem. Dacă cumva avem cititori fără talent, îi putem bloca. Nu e nevoie să ne autocenzurăm inepțiile, ci doar să cenzurăm imberbii, infatuații și aroganții critici care ne mai pot apărea, din pură întîmplare, în cale. Avem nevoie însă de like-uri, trebuie să şocăm. Mai întîi ne vom dezbrăca de orice prejudecată. Bunul-simț e totalitatea prejudecăților acumulate pînă la 18 ani. Dacă nimeni, niciodată, nu va mai avea nicio prejudecată, bunul-simț va dispărea. E logic, e vorba despre “common sense”, dar noi nu suntem comuni, suntem unici. După ce ne-am lepădat de prejudecăți, ne putem lepăda și de haine. Dacă goliciunea gândirii nu ne aduce suficiențe like-uri, vom încerca cu goliciunea trupească.
Cine a citit pînă aici e deja satisfăcut, el nu face parte din marea masă de ignoranți care postează pe feisbuc. El e un băiat citit, are un master, poate și un doctorat, a absolvit o instituție de învățămînt superior înainte de ’89, deci nu se amestecă cu plebea. El contrabalansează. Nu poate accepta că ceea ce postează nu este erudit, de bun-simț și în folosul umanității. Avea foarte multe de făcut, dar și-a luat din timp și a postat o chestie interesantă, oricum altruistă și poate chiar elitistă. E o blasfemie să ne gîndim cîte lucruri interesante și folositoare am fi putut face în timpul petrecut pe feisbuc. Pe feisbuc putem să schimbăm lumea, din convingere, nu din alt motiv. Pe feisbuc putem să arătăm că suntem implicați, criticăm, dăm like-uri, suntem pseudorevoluționari. Pe feisbuc avem senzația că suntem cineva. Anii vor trece și vom realiza că am fost înghițiți, fără voia noastră, de avalanșa de idei, cratime și metafore feisbuciene. Peste zece ani, copiii noștri ne vor scrie, pe feisbuc evident,”a-ți votat cu iliescu și neati distrus viitorul”. Noi ne vom șterge lacrimile cu paginile cărții de gramatică.
Întrebarea se naște spontan:”Dar tu, Cristian Sima, de ce scrii aici? Ce vrei să demonstrezi? Ești la fel ca noi și vei fi și mai mult la fel ca noi!”
“Ipocrizia este ofranda pe care viciul o pune pe masă virtuții”
Da, sunt la fel că voi, la fel de ipocrit, la fel de infatuat, la fel de arogant. Am însă o speranţă. Sper ca peste zece ani să rămîn singurul ipocrit. Și speranțele pot fi ipocrite…
Am fost dintotdeauna un adversar al rețelelor de socializare. Argumentul folosit era: Nu ne dezbrăcăm în public, nu ne punem gândurile pe hîrtie înainte de a fi noi înşine convinși de viabilitatea lor. Am refuzat multă vreme să fac parte din comunitatea internauților dezinhibați. Chiar și pe propriul meu site, hotnews.ro, publicam o dată la maxim trei luni. Nu știu dacă ceea ce scriam era bun la ceva, dar sigur nu doream să mă pricep la orice și să fiu citit de oricine.
Apoi, destinul m-a adus în imposibilitatea de a mai putea transmite mesaje, idei sau elucubrații utopice. Mă obișnuisem să fiu în lumina reflectoarelor și să cred că pot influența judecățile celorlalți. Aveam audiență pe sticlă, pe net, deseori chiar pe stradă. Cînd am rămas fără audiență, am intrat în sevraj și singura soluție mi s-a părut a fi FB-ul, mirajul vocațiilor neîmplinite și față morgana din deșertul frustraţilor. Dacă netul devenise locul unde orice era permis de ce să nu profit de ultima enclavă unde mi-aș fi putut apăra principiile și onoarea. Onoarea nu e să faci mereu ceea ce trebuie ci să reușești să negociezi cu consecințele. La urmă urmei, FB-ul, deși cu aspect de piață matache, era totuși o tarabă unde aș fi putut negocia ceva. Am şters cu buretele şi ultimele reticențe și am deschis un cont. Ce pot spune după 11 luni? Dacă mai aveam ceva din logică învățată în școală, atunci sigur ea m-a părăsit. Sunt debusolat!
Toată lumea scrie cumva, despre ceva, despre cineva. Inflația de cuvinte, cratime, metafore și injurii abjecte se revarsă asupra noastră ca un tsunami perpetuu. Dacă teoria lui Maiorescu, a formelor fără fond, a răspuns necesității de a respinge mediocritatea și impostură în artă, postările de azi, fără formă, fără fond, fără sens, răspund necesității de a crea senzația că fiecare dintre noi are ceva de spus, de semnalat, de subliniat. Suntem liberi să scriem orice, oriunde, oricînd. Putem scrie pe FB mai mult decît am scris în toți anii de școală. Ne putem trage de șireturi cu oricine. Îl putem înjura birjărește pe Liiceanu, îl putem apostrofa pe Pleșu sau putem rescrie istoria așa cum o percepem noi după ce am citit postările prietenilor. Dacă nu am înțeles ceva e pentru că ni se ascund datele problemei. Dacă nu am intuit ceva e vorba de o manipulare bilderbergiana. Comentăm orice și avem și soluții. După 40 de like-uri, ar fi normal ca omenirea să ne bage în seamă. Dacă nu o face, e sigur vorba de o cospiratie. Dacă suntem agramați, e pentru că gramatica, o organizație polițienească asupritoare, dorește să ne răpească din libertatea de comunicare. Suntem liberi, refuzăm orice constrîngere.
Pe vremuri, ca să scrii, aveai nevoie de talent sau măcar de o editură sinucigașă care să te publice. Astăzi, cititorii noștri au nevoie de talent că să înțeleagă ce vrem să spunem. Dacă cumva avem cititori fără talent, îi putem bloca. Nu e nevoie să ne autocenzurăm inepțiile, ci doar să cenzurăm imberbii, infatuații și aroganții critici care ne mai pot apărea, din pură întîmplare, în cale. Avem nevoie însă de like-uri, trebuie să şocăm. Mai întîi ne vom dezbrăca de orice prejudecată. Bunul-simț e totalitatea prejudecăților acumulate pînă la 18 ani. Dacă nimeni, niciodată, nu va mai avea nicio prejudecată, bunul-simț va dispărea. E logic, e vorba despre “common sense”, dar noi nu suntem comuni, suntem unici. După ce ne-am lepădat de prejudecăți, ne putem lepăda și de haine. Dacă goliciunea gândirii nu ne aduce suficiențe like-uri, vom încerca cu goliciunea trupească.
Cine a citit pînă aici e deja satisfăcut, el nu face parte din marea masă de ignoranți care postează pe feisbuc. El e un băiat citit, are un master, poate și un doctorat, a absolvit o instituție de învățămînt superior înainte de ’89, deci nu se amestecă cu plebea. El contrabalansează. Nu poate accepta că ceea ce postează nu este erudit, de bun-simț și în folosul umanității. Avea foarte multe de făcut, dar și-a luat din timp și a postat o chestie interesantă, oricum altruistă și poate chiar elitistă. E o blasfemie să ne gîndim cîte lucruri interesante și folositoare am fi putut face în timpul petrecut pe feisbuc. Pe feisbuc putem să schimbăm lumea, din convingere, nu din alt motiv. Pe feisbuc putem să arătăm că suntem implicați, criticăm, dăm like-uri, suntem pseudorevoluționari. Pe feisbuc avem senzația că suntem cineva. Anii vor trece și vom realiza că am fost înghițiți, fără voia noastră, de avalanșa de idei, cratime și metafore feisbuciene. Peste zece ani, copiii noștri ne vor scrie, pe feisbuc evident,”a-ți votat cu iliescu și neati distrus viitorul”. Noi ne vom șterge lacrimile cu paginile cărții de gramatică.
Întrebarea se naște spontan:”Dar tu, Cristian Sima, de ce scrii aici? Ce vrei să demonstrezi? Ești la fel ca noi și vei fi și mai mult la fel ca noi!”
“Ipocrizia este ofranda pe care viciul o pune pe masă virtuții”
Da, sunt la fel că voi, la fel de ipocrit, la fel de infatuat, la fel de arogant. Am însă o speranţă. Sper ca peste zece ani să rămîn singurul ipocrit. Și speranțele pot fi ipocrite…
……………………..
Să ne întoarcem în 1977. În anii de gimnaziu și de liceu, tata își făcuse obiceiul de a mă duce la fiecare sfârșit de săptămână la București. Aveam un program cultural plin, mergeam la teatru, la concerte, la operă și, evident, duminică dimineața, la cercul de matematică de la universitate. Tata și cu mine eram găzduiți întotdeauna de unchiul Jorj, fratele vitreg al bunicii Măricica de la Ștefănești, care locuia pe strada Covaci, în Bucureștiul vechi. Am avut ocazia atunci să văd spectacole de teatru memorabile: Scrisoarea pierdută cu Caragiu, Cotescu, Ciulei și Carmen Stănescu; Așteptându-l pe Godot cu Marin Moraru; Danton cu Mircea Albulescu; Doi pe un balansoar cu Rebengiuc și Mariana Mihuț; sau să ascult, la Ateneu, celebrul Triplu Concert de Beethoven cu Richter, Oistrah și Rostropovici, dar mai ales Simfonia a opta de Mahler dirijată de Sergiu Celibidache.
Seara de 4 martie, seara marelui cutremur, m-a găsit însă pe Bulevardul Magheru într-un bloc lipit de blocul Scala, la etajul șase, la prietenul meu Sandu Niță poreclit „Obuzul”, ascultând Pink Floyd,Wish you were here, în premieră. Atât de excitați eram de acest disc, încât în primele secunde ale cutremurului, când totul se prăbușea în casă, am avut o singură preocupare... să salvăm discul. După secundele fatidice, Obuzul și cu mine făceam glume pe întuneric, fără să realizăm dimensiunile dezastrului. Domnul Niță senior, ca un adevărat colonel (și eu, și fiul său știam că e colonel în armată; când a descoperit adevărul despre tatăl lui, în 1990, Obuzul a plecat să facă chirurgie la Cape Town, în Africa de Sud, și n-a mai vorbit cu părinții niciodată − voi reveni asupra acestei drame familiale, la care am asistat timp de peste 30 de ani), deci domnul Niță, ca un adevărat colonel, avea lanterna la îndemână. După câteva minute ne-a anunțat că nu mai exista casa scărilor, iar peretele dinspre bulevard era bucăți și deci noi eram captivi, suspendați la etajul șase. Atunci am intrat în panică. Blocul de lângă noi, cel cu cofetăria Scala la parter, s-a prăbușit în totalitate, și praful degajat a creat pe bulevard o imagine apocaliptică. Era întuneric, praful de pe stradă intra în casă din cauza prăbușirii peretelui exterior și se auzeau doar strigătele de ajutor ale celorlalți locatari, care nu mai controlau situația. Ne-am refugiat în baie și abia dimineața, odată cu răsăritul, ne-au scos de-acolo. Am fost primii salvați, și astăzi știu și de ce − din cauza importanței colonelului Niță −, ceea ce pe atunci, în vâltoarea evenimentelor, nici eu, nici Obuzul habar n-aveam. Coșmarul nu s-a terminat când, în sfârșit, am ajuns în stradă. Pe Covaci, casa unchiului Jorj nu mai avea tavan. Jorj și cu tanti Ica erau în fața Hanului lui Manuc, cu câte o sticlă în mână, beți la propriu și la figurat − de fericire că m-au regăsit și mai ales că eram și eu, și ei vii. Permisiunea de a mă duce la Obuzul o primisem de la Jorj, tata habar nu avea ce se întâmplase și mai ales nu știa care e situația în București. Presa lui Ceaușescu a început să dea știri cât de cât veridice despre dezastrul din capitală abia târziu, pe seară. Când a apărut, tata nu părea prea speriat, dat fiind că la Oltenița intensitatea cutremurului și mai ales pagubele fuseseră insignifiante.
În ultimii 50 de ani, destinul m-a plasat de mai multe ori în epicentrul unor tragedii. Pe 27 mai 1993, la Florența, în Italia, eram invitat la cină în casa unui croitor al lui Armani, cu fiul căruia făceam lecții de matematică. Casa era lipită de Galeriile Uffizi. În momentul exploziei bombei puse de Mafie, o bombă care a făcut șase morți și mulți răniți, mă aflam la mai puțin de o sută de metri. Din fericire, am avut doar câteva geamuri sparte (și am tras o sperietură cruntă). Atacul cu bombe din nordul Italiei a fost ultima răbufnire a Mafiei după ce statul îi declarase fățiș război, odată cu asasinarea judecătorilor Falcone și Borsellino la Palermo, în 1992.
Pe 25 iulie 1995 eram în metroul parizian, la Porte Saint-Michel, când a explodat o butelie cu gaz plină de cuie; atentatul, care a făcut peste o sută de victime, a fost revendicat de gruparea islamista GIA. Ieșit teafăr din acel metrou, m-am dus direct la o crâșmă și m-am făcut pulbere. Am scăpat cu greu de celebrii sapeurs-pompiers, care voiau să ne ducă pe toți la psiholog. Tragedia de la Paris e locul unde pot spune că „am văzut moartea cu ochii”.
În 1999, aflându-mă la Crans-Montana, la schi, cu soția mea, fiica noastră Alexandra, care avea opt luni, și un prieten, doctorul Liviu Voinescu, m-am găsit să mă duc la schi singur, într-o zi în care se declanșase un viscol cumplit. Am luat cabina de la Crans și după câteva minute am rămas suspendat. Zece cabine mai departe de mine, un brad smuls de furtună rupsese cablul cabinei (erau cabine mici, de șase locuri). Doar cei aflați în cabinele dintre doi stâlpi consecutivi au avut de suferit, două persoane au murit în acel accident. Peste câteva ore am fost scos și eu din cabină, viu și nevătămat.
Ultima înfruntare cu destinul am avut-o la New York, unde mă găseam pe 1 septembrie 2001 cu soția mea și Alexandra, care avea doi ani, exact la ultimul etaj al turnurilor gemene. Mai erau însă zece zile până la tragedie: am avut grijă (!) să părăsesc New-York-ul pe 2 septembrie. Dacă destinul nu te face să râzi, înseamnă că nu ai înțeles poanta, spune un vechi proverb indian. Se pare că până acum am avut suficient simț al umorului ca să înțeleg toate poantele. Nici astăzi destinul nu mă prea face să râd, așa că ar trebui, pesemne, să-i întreb pe politicienii de la București cum aș putea să le înțeleg „gluma”. Problema e nu numai că nu știu pe care dintre ei să-i întreb, dar nu știu nici măcar ce culoare politică poartă. Poate că după publicarea acestei cărți voi descifra și acest mister.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu