Marea Spovedanie 20

Cum nu avea nici o idee în spate, războiul meu cu Mirică nu putea să se încheie decât cu o înfrângere. La examenul din vară, Mirică a găsit o problemă supersimplă, dar superdeşteaptă ca idee: a riscat şi mi-a dat-o; nu am făcut-o şi am primit 9 fără să protestez. În toamnă am încercat să-mi măresc nota şi am primit altă problemă de acelaşi tip cu cea din vară. Nu mi-a picat fisa şi am rămas cu 9 fără să-l pot acuza nici în ziua de azi pe profesor că nu am beneficiat de un examen corect. Odată cu acest 9, infailibilitatea mea s-a evaporat: şi bine a fost că s-a întâmplat atunci, şi nu mai târziu. Cu cât primeşti mai multe lecţii de viaţă în tinerețe, cu atât şansa de a le primi la maturitate scade. Din nefericire, e imposibil să le primeşti pe toate.

În acea practică agricolă de la Gogoșaru am cunoscut o tânără din anul întâi, o vom boteza Elena, cu care am trăit o intensă poveste de dragoste. Mă va iubi mult timp după ce relaţia s-a încheiat, deşi m-am purtat cu ea îngrozitor. Cu Elena am avut de înfruntat o altă nenorocire a acelor vremuri, interzicerea avorturilor. Când a rămas însărcinată, fiind amândoi foarte tineri, am decis că n-are rost să creştem un copil atâta vreme cât abia ne creştem pe noi. Pe deasupra, Elena avea o figură de copil, de aceea îi și spuneam Copilul , așa că nu vedeam rostul de a mai avea un copil prin preajmă. Efectuarea unui avort în acea vreme presupunea asumarea unui mare risc şi ar fi trebuit să realizăm asta. După ce am încercat cu nişte injecţii aduse de prietenul Cristi Cențiu, pe atunci student la medicină, fără nici un succes, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la mentorul meu muzical, doctorul Bassu. Din nefericire, se pensionase de mult, ba îşi vânduse şi instrumentele necesare intervenţiei. M-a trimis la un coleg din București, doctorul Marin Stanciu, care avea un hogeac deasupra Cofetăriei Lămâiţa, lângă Liceul Lazăr, unde făcea avorturi ilegale, dar, se pare, într-un mediu aseptic şi cu toată grija pentru paciente. Elena a acceptat cu greu să meargă la el, dar a fost curajoasă şi totul s-a terminat cu bine. Implicaţiile psihice şi mai ales sentimentale şi-au lăsat o amprentă eternă în sufletul ei, însă trebuie să recunosc că abia după 30 de ani am înţeles asta şi veţi vedea şi cum am înţeles. Iubirea mea cu Elena a fost simplă, curată şi fără alte incidente în afara acelui avort. Cred că a fost cea mai curată poveste de dragoste a mea pentru că, deşi am o memorie foarte bună, nu mai ştiu de ce ne-am despărţit şi încep să am din nou amintiri personale abia în 1985, ceea ce mă face acum să cred că tot ce a urmat după Elena n-a fost demn nici măcar să fie ţinut minte… Și asta mă întristează şi mai mult, ştiind că ne-am despărţit nu mult după avort şi în mod sigur din cauza mea. Ea mi-ar fi făcut orice hatâr ca să rămânem împreună.Oricum, voi plati cu virf si indesat prostiile tineretii.

La sfârşitul anului doi m-am mutat şi de la doamna Cornoiu din Piaţa Sudului. În acel bloc am cunoscut însă o familie de intelectuali cu doi copii, Alexandru şi Anca. Alexandru era mai mic decât mine şi era în armată după ce intrase la Politehnică la Mecanică fină; Anca era la liceu, avea doar 14 ani. Alexandru era un suflet mare, gata oricând să te ajute dezinteresat, și un băiat foarte bine educat şi, cum se spunea pe atunci, „care-i citise şi pe clasicii ruşi“.Venea la mine să fumeze pentru că, deşi împlinise 20 de ani şi era în armată, tatăl lui, destul de rigid, nu-l lăsa să facă o droaie de lucruri − evident, fără succes. Pe Anca, sora lui, care era în clasa a noua, n-o prea băgam în seamă, ba chiar n-o observam deloc. O dată am invitat-o totuși la un film, imediat după ce-mi încheiasem socotelile cu Cristina şi când eram cu moralul la pământ, dar ea m-a refuzat politicos. Familia Alexan locuia ușă-n ușă cu mine şi treceam des pe la ei. Aveam discuţii în contradictoriu cu părinţii lui Alexandru şi făceam multe ironii la adresa societăţii comuniste, în care domnul Alexan credea încă, plin de convingere. Nu ştiam pe atunci că Anca mă iubea în tăcere şi că mă va iubi încă 16 ani până când, în 1998, va deveni soţia mea, mama copilului meu şi singura femeie pe care regret şi azi că am părăsit-o.

După ce am plecat din Piaţa Sudului m-am mutat cu Radu Toma şi Cristi Cențiu într-o mansardă închiriată de la un popă boem, lângă liceul Șincai. N-am rămas însă prea mult acolo. Deşi Radu şi Cristi erau prietenii mei cei mai buni şi viaţa în acea mansardă s-a dovedit total lipsită de monotonie, anul trei la matematică era cel mai greu şi eu nu reuşeam să învăţ nimic, neavând aproape niciodată un moment de linişte. Am reuşit să găsesc pe Bulevardul Metalurgiei un apartament de două camere pe care-l închiria pe bani puţini un tânăr alpinist: pleca în armată şi voia să-şi facă rost de ceva bani la ieşire. Era prima dată când locuiam într-o casă singur, şi asta m-a schimbat destul de mult. Chiar dacă mama venea în fiecare sâmbătă să-mi umple frigiderul, eram nevoit, tot pentru prima dată, să mă gospodăresc singur. Nu mi-a venit deloc uşor, pentru că fusesem copilul unic pentru care părinţii își asumaseră până atunci toate responsabilităţile vieţii cotidiene. Noile responsabilităţi şi faptul că eram singur şi nu mai trebuia să gonesc pe nimeni din casă ca să pot invita pe cine doream eu nu m-au făcut totuși să pierd vremea aiurea. Dimpotrivă, am devenit în acel an un student foarte conştiincios. Anul trei era, cum spuneam, foarte greu, cu multe examene dificile. Examenul cu Iftimie la ecuații era un fel de piatră de încercare pentru orice student din acele vremuri. Iftimie preda practic după cartea lui Lars Hormander şi, credeţi-mă, nu era deloc uşor să înveţi după un medaliat Fields, mai ales că materia era foarte complicată şi conținea teorii extrem de noi. Un 10 la Iftimie era ca şi cum un fizician ar fi luat 10 la un examen cu Planck. Am învăţat mult la ecuaţii în acel an şi așa am ajuns apoi să mă specializez în teoria operatorilor: Cursul profesorului Iftimie mi se pare şi azi o bijuterie, deşi sunt conştient că acum n-aş mai reuşi nici măcar să trec examenul cu el, darmite să mai iau şi 10. Este singurul 10 la care tin si azi.

Examenul de ecuatii din 1984 a fost , se poate spune , apogeul activitatii mele academice din studentie.Mi-ar fi placut sa continui sa fac ecuatii si dupa facultate dar, matematica are si ea curentele si modele ei,eram in plin avint al teoriei operatorilor iar PicuVoiculsecu era cel mai reprezentatic matematician roman pe plan mondial si ramine pina azi singurul roman cu 3 teoreme care-i poarta numele si la care comunitatea matematica mondiala face des referire.Drep urmare si eu ca si toata elita promotiei mele , in frunte cu victor nistor , am ajuns pe miinile lui Picu Voiculescu si ne-am specializat in teoria operatorilor.Venit dintr-o familie de medici,tatal lui picu fiind parintele neorologiei romanesti ,profesorul si academicianul Vlad Voiculescu,Picu mi se pare si azi un intelectual roman  complet, cel mai interesant intelectual pe care l-am intilnit si cunoscut pina acum.Erudit,coerent si mai ales posesorul unei logici simple dar dezarmant de bine argumentate , Picu mi-a schimbat radical modul de gandire.Am lucrat cu el atit la redactarea tezei din 1985 cit si a masterului din 1986 de la sfirsitul anului de specializare.Cind m-am dus prima data sa-i spun ce am de gand sa scriu in teza de absolvire ,l-am prins iesind in graba din facultate si m-a carat cu el acasa cu troleibuzul pina la piata kogalniceanu unde locuia.In tot acest timp eu am continuat sa-i explic ce as vrea sa scriu si ce cred ca as putea sa demonstrez ca noutate in teza dar nu am reusit sa termin in cele 30 de minute cit a durat drumul.M-a oprit politicos si mi-azis :Daca nu ai reusit pina acum sa-mi spui ce vrei sa faci inseamna ca n-o sa reusesti nimic in lucrarea asta.Ca o idee sa aiba succes trebuie sa poti sa o enunti intr-o singura fraza,ba chiar o singura propozitie.Renunta , du-te acasa si gaseste altceva ,ceva in care crezi.Am plecat suparat , gandindu-ma cum sa cred intr-o teorema pe care inca nu a enuntat-o si demonstrat-o nimeni pina atunci.Si totusi dupa citeva zile am reusit.Ideea era foarte simpla , cum sa fac sa gasesc o metoda care sa-mi aproximeze un fenomen general printr-un numar finit de fenomene particulare....si asa am scris algebre de operatori aproximativ finit dimensionale si diagramele lor bratelli.Astazi recunosc ca aplic inconstient aceasta idee la aproximarea finita a fenomenelor generale si uneori total aleatoare din economie.Ideea se poate aplica insa si in politica ,am putea aproxima evenimente si decizii viitoare printr-o analiza a deciziilor trecute care sunt un numar finit,adica pe intelesul tuturor istoria se repeta aproximativ si suntem capabili sa calculam aceasta aproximatie.Adica si cel mai imprevizibil individ poate fi aproximativ previzibil studiindu-i actiunile anterioare.Puterea de calcul actuala ne permite o aproximare remarcabila a evenimentelor viitoare.In 1986 Voiculescu a fost propus pentru decernarea medaliei Fields dar desi primul favorit nu a obtinut-o pentru ca la decernarea anterioara in 1982 laureatul alain connes obtinuse medalia pentru lucrari in teoria operatorilor si s-a considerat ca doua medaliila rind in acelasi domeniu ar fi prea mult.Oricum voiculescu nu s-a mai intors de la berkeley unde preda si astazi fiind in acelasi timp unul dintre membrii juriului care acorda azi medalia fields.Ca sa poata pleca in 1986 a avut nevoie de acordul securitatii si cred ca zoia ceausescu a aranjat totul desi cam toti am fost convinsi ca nu se va mai intorce.In anul de dinaintea plecarii definitive Picu s-a retras brusc , disparind de la seminarii si conferinte,eu l-am intilnit doar de doua ori si am inteles ca nu vrea sa fie asociat cu nimeni tocmai pentru a nu crea probleme cuiva dupa ce nu se va mai intoarce.Plecarea lui Picu a fost o lovitura grea data scolii romanesti de operatori.Ciprian Foias , parintele ei si profesorul lui Picu plecase deja in anii 70.Voiculescu a lasat insa o scoala puternica in urma dar dupa revolutie aceasta s-a imprastiat in patru colturi ale lumii si astfel scoala romaneasca de matematica este astazi disipata, dezbinata si fara putere.Foarte putini matematicieni romani s-au adaptat cu viata din vest si cred si acum cu tarie cacei mai multi dintre  ei ar putea fi usor adusi inapoi daca ar aparea un lider carismatic care sa-i convinga.Singura reforma a invatamintului romanesc care ar avea sanse de succes trebuie sa inceapa prin aducerea inapoi in tara a cit mai multe inteligente romanesti risipite in occident .Aceste minti se afla intr-o blazare si letargie incomensurabila si reintoarcerea acasa le-ar da un sens nou existentei lor.Reforma trebuie sa inceapa cu academia romana care s-a degradat atit in timpul comunismului cit mai ales dupa si unde doar o curatenie generala poate sa o scoata din mocirla sferdoctiei in care se afunda continuu.Ultima reforma adevarata a invatamintului a facut-o spiru haret , trebuie gasit un nou haret si abia atunci se poate incepe.In romania orice reforma se poate face doar cu biciul dar inainte trebuie gasit un birjar doct caruia sa-i acordam puteri absolute.Acelasi lucru se va intimpla si in politica mai devreme sau mai tirziu.Orice forma de dictatura prezinta marele risc al derapajului dar e preferabil sa ni-l asumam decit sa pierdem vremea criticind democratiile originale romanesti care se vor mai perinda si in viitor pina la aparitia despotului luminat.De la revolutie pina azi tot timpul am criticat fara sa propunem niciodata solutii.Nu stim ce vrem si atunci e mai bine sa ne arate cineva ce ne trebuie cu riscul unui esec.Este necesar ca intelectualitatea sa-l sustina neconditionat pe despot pentru a nu lasa non valorile oportuniste sa se infiltreze prea mult in structura de putere.Un astfel de despot poate aparea doar din rindul clasei de mijloc si trebuie sa reprezinte in primul rind interesele acestei clase.Chiar si viitoarea elita politica trebuie sa se nasca din clasa de mijloc.Actualmente aceasta clasa nu are idei ,are doar asteptari materiale.In momentul in care isi va pierde total actualele privilegii si relativa siguranta a zilei de miine bazate pe sistemul creditarii fortate si al consumului fara sens ,clasa de mijloc se va revolta fara a-si recunoaste propria vina si acuzind sistemul.