Marea Spovedanie 18

 În cei patru ani de facultate, am profitat de două ori de „copiuțele” lui Radu: la examenele de istorie și de socialism științific. Cursul de istorie fusese foarte interesant pentru că se ocupase exclusiv de perioada regalității, 1866-1947, despre care existau extrem de puține informații pe piață în comunism. Pentru prima oară cineva ne povestea că România avusese totuși o epocă relativ democratică și prosperă. Profesorul de istorie avea însă damblaua de a ne face să memorăm toate guvernele României Mari din prima jumătate a secolului XX. Deși am fost la toate cursurile și mi-a plăcut perioada interbelică, „copiuțele” lui Radu au fost salvatoare în goana după nota maximă. La socialism științific mi-era aproape imposibil să redactez un text coerent, toată materia aceea mi se părea un nonsens. Radu avea însă fițuici cu tot felul de citate din Nicolae Ceaușescu, pe care le-am aruncat amândoi, de-a valma, pe hârtie, în încercarea de-a o convinge pe Zorina Zdroba să nu ne strice media generală. Pe atunci ,rezultatele obținute prin fraudă nu mi se păreau deloc dezonorante. Lupta pentru note de zece era esențială ca să ajung printre primii opt și să evit repartiția ca profesor la țară. Ierarhizarea aceea dezumanizantă ne-a exacerbat încontinuu invidia și egoismul. 

Sistemul repartiției în ordinea mediilor nu permitea specializarea de nișă și nu lăsa nimănui posibilitatea de-a aplica matematica acolo unde avea talent și plăcere. După revoluție, deschiderea granițelor a demonstrat că foarte mulți dintre noi aveam talente deosebite, chiar dacă nu am reușit să absolvim cu o medie generală foarte mare. Cum am mai spus, 120 dintre cei 180 de absolvenți ai Facultății de Matematică se află astăzi în afara granițelor țării, lucrând în diverse domenii care nu țin întru totul de matematică. 

Așadar, sistemul comunist de învățământ nu favoriza deloc creativitatea individuală. Același sistem, în care ne dădeam reciproc la gioale în dorința de a ajung cât mai sus în ierarhie, ne-a împiedicat să lucrăm în echipă: rareori veți vedea cercetări fundamentale în matematică realizate de o echipă de români. După 1989, răspândindu-ne în cele patru colțuri ale lumii, am evitat colaborarea cu foștii colegi și prieteni, preferând lucrări individuale sau, în cel mai bun caz, aderând la echipe de străini deja formate. Chiar și astăzi, cu toată influența americană, imediat ce alcătuim o echipă, în orice domeniu de activitate, membrii ei ajung rapid să formeze o ierarhie și fiecare cheltuiește o enormă energie ca să-și păstreze poziția sau să cucerească o poziție superioară. De câte ori ne enumerăm realizările, ne vine foarte greu să spunem „noi”, însă de câte ori criticăm sau acuzăm folosim invariabil pronumele „ei”. Vinovații nu au nume, ei sunt totdeauna o masă. În schimb, dacă realizăm ceva spectaculos, apare neapărat un nume. Ceaușescu a făcut Canalul Dunăre-Marea Neagră, nu poporul român, nu zecile de mii de deținuți politici de-acolo. În schimb, toți politicienii sunt corupți, nu Adrian Năstase, nu Traian Băsescu. Faptul că ne ascundem încontinuu propriile greșeli în spatele unei mase de oameni și ne însușim mereu meritele celor din jur nu face decât să ne șubrezească în orice luptă sau competiție cu străinii. 

La americani, bomba atomică nu are un inventator, ci o echipă de inventatori, proiectul Manhattan. În schimb, scandalul Watergate are un vinovat principal: președintele Richard Nixon, care a fost obligat să demisioneze pentru asta. De câte ori am făcut parte dintr-o echipă americană, am fost profund impresionat de faptul că liderul ei trecea aproape inobservat. Cred că de aici provine lipsa de unitate a poporului român. Îl acuzăm pe Iliescu că ne-a furat revoluția, dar unitatea de grup din 21 și 22 decembrie a dispărut imediat după ce câțiva oportuniști s-au autointitulat lideri; de fapt noi i-am lăsat să ne fure, tocmai pentru că nu știm să formăm nici un fel de echipă. De vreme ce creăm oportunități este normal să avem mulți oportuniști. 

Țin minte cum în ziua de 22 decembrie 1989 am ajuns împreună cu masele de protestatari, spre ora prânzului, la poarta Televiziunii Române. Acolo ne-am oprit. După câteva minute a coborât Teodor Brateș, care, văzându-mă cu câțiva pași înaintea maselor, m-a întrebat: „Dumneata ești reprezentantul poporului?” „Da”, i-am răspuns, și am ajuns în Studioul 4, lăsându-i pe ceilalți la poartă. Devenisem și eu oportunist. Imaginați-vă că aș fi răspuns „nu” și aș fi îndemnat masele să intre împreună cu mine în Televiziune, mai ales că paza dispăruse ca prin miracol. Poate că masele ar fi distrus Studioul 4, însă cu siguranță istoria s-ar fi scris altfel. Iliescu, Brateș, Melinescu, Răzvan Teodorescu n-ar mai fi reușit să manipuleze un popor întreg. Fără televiziune, Iliescu ar fi ieșit din istorie așa cum a intrat: pe ușa din dos. Și nimic din asta nu s-au întâmplat pentru că eu am fost oportunist! Chiar dacă masele ar fi distrus toată aparatura din Televiziunea Română, tot ar fi fost mai bine decât să ni se transmită, prin intermediul TVR, minciunile foștilor comuniști. Revoluția română nu s-ar mai fi făcut la televizor, ci în stradă, unde valorile s-ar fi cernut cu totul altfel. Foștii comuniști erau fricoși, nu ar fi rezistat presiunii populare, iar teroriștii n-ar mai fi apărut niciodată. Voi reveni pe larg, mai târziu, la povestea acelei zile în Televiziunea Română.

În afară de români, la noi în facultate erau doi studenți străini din Republica Malgașă care stăteau de ceva vreme în anul întâi, nereușind să promoveze și contribuind din plin la rezerva valutară a lui Ceaușescu. Obiectul pe care mi-l doream cu disperare în acea vreme era un pick-up japonez Akai. Cum o astfel de sculă muzicală depășea cu mult bugetul familiei mele și se putea achiziționa doar în celebrele magazine Comturist (pleonastic numite shop-uri), i-am propus tinerei din Madagascar, în schimbul pick-up-ului, s-o ajut să treacă fără probleme examenul de algebră cu profesorul Niță. Metoda a fost cât se poate de simplă: am semnat teza scrisă eu cu numele ei, ea cu numele meu. Ea n-a scris nimic, iar eu i-am făcut o teză de opt, introducând deseori, cu bună știință, cuvinte franțuzești și presărând ici-colo dezacorduri și grave greșeli gramaticale. Niță, săracul, nu numai că a fost indus în eroare, dar, justificându-i eu foaia albă printr-o malaise apărută brusc în timpul examenului, mi-a propus să vin peste două zile ca să dau examenul cu altă grupă, în loc să revin în toamnă. Și uite așa, fără mari eforturi, am profitat pentru prima oară de încrederea oarbă pe care mi-au acordat-o întotdeauna cei din jur. Și m-am ales și cu nota zece, și cu mult doritul pick-up Akai…

Prima „speculație bursieră” am făcut-o tot în facultate. Nu cu acțiuni, nici cu devize, ci cu niște simple bilete la meciul de fotbal România-Italia. Cum aveam gură mare și eram cel mai curajos student în clinciurile cu profesorii, în 1983 colegii m-au ales reprezentantul lor în Consiliul profesoral al facultății și șeful Comisiei Sport-Turism din facultate din cadrul UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România, adică UTC-ul studențesc). În Consiliul profesoral eram avocatul tuturor celor care, din varii motive, riscau să fie exmatriculați, și pot să afirm cu mândrie că timp de doi ani am blocat toate încercările de exmatriculare. La Comisia Sport-Turism lipseau cu desăvârșire și sportul, și turismul. Singura mea menire era să distribui bilete la Costinești în timpul vacanței de vară. Am reușit mereu să obțin un număr mai mare de bilete decât celelalte facultăți din cadrul Universității București și, cum le-am distribuit pe toate fără parti-pris-uri și fără șpagă, am fost în toți acei ani adulat de toți colegii. Într-un an am primit de la UASCR, doar pentru mine, o vilă întreagă la Costinești, timp de o lună. M-am dus, dar nu singur, ci cu 22 de colegi după mine. 

Spre sfârșitul anului 1983 am fost chemat la CNEFS (Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport), unde fiica directorului, Manuela Solomon, mi-a „trasat sarcina” de a strânge cât mai mulți bani de la colegi pentru a-i duce la meciul de fotbal România-Italia din preliminariile Campionatului European. Italia lui Zof, Rossi, Causio era campioană mondială en titre, iar Partidul Comunist făcuse din acest meci o luptă pe viață și pe moarte între sistemul comunist și cel capitalist, prezența tinerilor studenți reprezentând „zăhărelul” pe care Ceaușescu îl oferea din când în când mișcării studențești, cea mai anticomunistă și necontrolabilă grupare a epocii.

M-am întors la facultate și am pus afișe cu „vindem în număr nelimitat” bilete la meci. România avea o echipă foarte bună și reușise în meciul tur la Florența un 0-0, jucând aproape tot timpul în zece oameni. După numai câteva zile strânsesem în avans peste un milion de lei, o sumă imensă la acea vreme. Prețul unui bilet era 50 de lei. Foarte mulți doritori veniseră să cumpere chiar și 10-20 de bilete, în ideea de a le revinde. Când m-am dus la Facultatea de Drept cu două valize pline cu bani pentru a le depune în seif, Manuela Solomon și ceilalți șefi UASCR erau să facă infarct. Venisem cu bani pentru 20 000 de bilete în vreme ce facultatea avea doar o mie de studenți. Nici măcar Manuela Solomon n-ar fi reușit să satisfacă o astfel de cerere. Am avut însă grijă s-o duc la Capșa, să-i recit din Verlaine și să-mi exercit toată vrăjeala de care eram în stare pentru a obține un număr cât mai mare de bilete. Până la urmă m-am ales cu patru mii, adică aproape o jumătate de peluză. 

Reîntors la facultate, împreună cu Radu și alți doi derbedei ne-am gândit să vindem la suprapreț o parte din bilete. Nu mai făcuserăm niciodată bișniță cu nimic și trebuia să scăpăm de bilete cu mult înainte de meci, pentru că hotărâserăm să dăm fiecărui doritor un singur bilet, plus restul de bani pentru celelalte bilete plătite în avans. Problema era cum să vindem noi en gros bișnițarilor două mii de bilete, chiar dacă ceream 100 de lei față de 200, prețul de pe piața neagră. Cum singurii bișnițari pe care-i cunoșteam erau cei care vindeau bilete la film în fața cinematografului Patria, l-am abordat pe unul dintre ei. Țiganul a rămas șocat când a văzut biletele și a aflat că ar putea câștiga 200 000 de lei (prețul a trei Dacii noi la vremea aceea). A doua zi s-a întors cu patru matahale din Ferentari. Aproape că ne-a pierit cheful de bișniță când i-am văzut. Până la urmă am hotărât ca tranzacția să aibă loc în sala de calculatoare de la facultate, unde am reușit să adunăm toți studenții matematicieni de peste 1,80 înălțime − un grup impozant de vreo 20 de persoane. 

Odată tranzacția făcută, trebuia să returnăm banii și să ne convingem toți colegii că mai mult de un bilet de om nu obținuserăm. Dar când am început restituirea ne-am dat seama că în euforia marelui tur pierduserăm listele cu numele doritorilor de bilete și cu suma pe care ne-o dăduseră. Mi-a venit atunci o idee salvatoare: punem un anunț din care toată lumea să afle de unde își poate recupera banii, îi întrebăm pe fiecare în parte câte bilete a comandat, ne prefacem că verificăm într-un caiet și returnăm banii, mizând pe cinstea tuturor. Se pare că la acea epocă studențimea română era încă cinstită, pentru că la sfârșit am fost nevoiți să plătim doar vreo cinci bilete în plus. Gândiți-vă ce-ar fi însemnat aceeași operațiune în ziua de azi! Banii câștigați din acest tun, aproximativ 100 000 lei, i-am investit în scule de muzică și discuri occidentale, care au fost cărate de-a lungul timpului la orice petrecere din Facultatea de Matematică (inclusiv la cele la care eu n-am participat). Cum România a învins Italia cu 1-0 prin celebrul gol al lui Bölöni, toată lumea era atât de fericită, încât nimeni nu s-a gândit să ancheteze bișnița de la matematică. 

Ca reprezentant în Consiliul profesoral, am avut însă și întâmplări care mi-au pus în pericol situația școlară și chiar terminarea facultății. În anii ‘50 comuniștii fabricaseră foarte mulți intelectuali și profesori universitari „pe puncte“ (expresia făcea aluzie la punctele pozitive pe care le acumula cineva „cu origine sănătoasă” la dosar și care foloseau la promovarea lui). Astfel, maiștri ori învățători mai răsăriți au ajuns în câteva luni să predea în învățământul universitar românesc. La matematică era cunoscut „punctajul” profesorului de geometrie diferențială Smaranda, care în anii ‘50 fusese chiar decan și secretar de partid al facultății. La un moment dat, autoritățile l-au trimis să predea matematică în Algeria, noul stat eliberat de sub jugul colonial în 1962. Smaranda a avut ghinion aici, pentru că nevasta și copiii i-au fugit în Franța. Odată cu pierderea familiei, a pierdut și punctele de la dosar. Reîntors în România, a fost dat afară din toate funcțiile, rămânând totuși simplu profesor la facultate 

Smaranda ne-a predat cursul de geometrie diferențială fără să știe definiția varietății topologice: la un nivel un pic mai înalt, e ca și cum ai preda geometria fără să știi teorema lui Pitagora. Avea o memorie bună și învățase niște formule și demonstrații pe care le picta cu ușurință pe tablă, fără să înțeleagă nimic. La un consiliu profesoral s-a discutat refacerea programei de geometrie. Toți profesorii puneau accentul pe felul în care ar fi trebuit predată geometria diferențială. În timpul acela, există la noi în facultate un mare profesor de geometrie, Costake Teleman, care, fiind evreu și anticomunist, primea rareori câte un curs. În schimb, Smaranda avea asigurat an de an cursul de geometrie de la anul III, curs de o deosebită importanță în formarea completă a unui viitor matematician. Când mi s-a dat cuvântul în ședință, le-am spus tuturor fără jenă că Smaranda nu știe nici măcar definiția varietății topologice. Cum el a protestat vehement, l-am rugat să ne dea definiția în plină ședință. A dat o definiție greșită, stârnind râsul celorlalți profesori. 

Am realizat în acel moment ca voi avea de purtat un război greu cu Smaranda, mai ales că la acel moment nu dădusem încă examen la geometrie diferențială. La examen, Smaranda ne-a așezat pe rânduri. Pe rândul meu nu mai era nici un alt student. Ceilalți au primit subiecte banale și au obținut numai note de nouă și zece. Smaranda nu pica pe nimeni, ar fi fost o blasfemie. Mie, în schimb, mi-a dat să calculez curbura pseudosferei. Calculul nu era dificil, dar necesita mult timp și examenul scris ținea doar o oră. Rezultatul era arhicunoscut: -1. Dându-mi seama că am o mare problemă, am încercat o cacealma. Am început să calculez, am scris vreo trei pagini, după care, plecând de la rezultatul -1, am făcut exact ce ne făcuse Mirciulică la Arbănași. Dacă cineva ar fi citit toate cele șase pagini, ar fi realizat că undeva, pe la mijloc, demonstrația avea o sincopă și o discontinuitate logică. Am mizat însă pe faptul că Smaranda nu va citi integral lucrarea, ceea ce s-a și întâmplat. După teză, Smaranda m-a chemat la el și mi-a spus că îmi dă zece dacă-i explic cum am reușit să calculez curbura pseudosferei într-o oră în timp ce lui, care știe tot calculul pe de rost și-l predă de treizeci de ani, îi ia mult mai mult. I-am spus că accept târgul, cu condiția ca mai întâi să-mi treacă nota în catalog și să depună catalogul semnat la secretariat. După examen m-a invitat peste drum, la Trocadero, ca să-i dezvălui miracolul la un pahar de votcă (consuma cel puțin o sticlă de votcă pe zi). După ce i-am spus adevărul, mi-a mărturisit că eram primul student care îl țepuisem pe față. M-a rugat să scriem un articol împreună și am acceptat, pentru a-i atenua rana încă deschisă. Articolul publicat cu Smaranda rămâne cea mai proastă lucrare a mea. Habar nu aveam de geometrie diferențiala, iar el cu atât mai puțin. Articolul a fost publicat doar datorită influenței de care încă se bucura. De rusine, nu l-am mentionat niciodata.A fost un articol publicat pentru a obtine un armistitiu.Incepusem deja sa fac compromisuri. Din pacate, am continuat sa le fac.