Marea Spovedanie 31

Lacomia tranzitiei (partea a IV-a)

După 8 ani petrecuţi în Occident, când m-am întors în România, în aprilie 1997, nu pot să spun că am fost surprins de ceea ce am găsit. Era un haos total. Plecat direct din spitalul din Toulouse unde fusesem operat după accidentul de maşină, intenţia mea era să stau câteva săptămâni şi să mă întorc la Paris sau la Londra, pentru a-mi continua aventura bursieră. Aveam brațul susținut de o eşarfă şi semănam mai mult cu o victimă   a vreunui conflict din Bobigny (cartier rău famat al Parisului), decât cu un broker de pe Wall Street.

Părinţii mei locuiau la acea vreme în apartamentul de 2 camere pe care-l cumpărasem în 90 cu doar 3000 de dolari din primul meu salariu de profesor universitar la Facultatea din Firenze. Așa cum veți descoperi pe parcursul spovedaniilor, am combinat multe afaceri imobiliare de-a lungul vieții şi toate de succes, dar până astăzi achiziţia cu 3000 de dolari a acelui apartament rămâne cea mai avantajoasă speculaţie imobiliară din carieră.

Tata, deşi se bucura că mă vede după atâta timp, mi-a spus din prima zi că speră ca nu cumva să-mi treacă prin cap să rămân în Bucureşti. Tata a avut mereu un simț în plus, pe cel al pericolului. După două zile deja descopeream că la Bucureşti există o bursă, din 1996, şi eram tare curios să văd cum funcţionează. Am cumpărat ziarul “Bursa” şi l-am studiat pagină cu pagină. Semăna mai mult cu un ziar de anunţuri decât cu unul financiar, dar am găsit acolo un clasament al firmelor de brokeraj autorizate să opereze pe Bursa de Valori Bucureşti.

Nu mai eram la curent cu nimic din ceea ce se întâmplase în România din 21 mai 1990, momentul plecării mele din țară. Ştiam doar că Iliescu nu mai era preşedinte şi că CDR -ul era la putere. În Occident votasem pentru România atât în ’92 cât  şi în ’96 ; evident, contra lui Iliescu, fără însă să ştiu prea bine cu cine votez.

Am studiat clasamentul şi m-am hotărât să mă duc pe rând la primele trei firme de brokeraj şi să văd cum se poate investi la bursa română. Clasamentul era alcătuit în ordinea volumului tranzacţiilor zilnice. Pe primul loc trona societatea Gelsor( societatea lui SOV).  M-am prezentat la blocul Sitraco, unde îşi avea sediul în acea vreme şi am spus că doresc să deschid un cont. M-au întrebat evident cu ce sumă. Am spus fără să mă gîndesc 1 miliard de lei vechi adică aproximativ 150000 de dolari, o suma foarte mică după mine, dar impresionantă pentru ei, se pare, pentru că imediat au început să roiască în jurul meu că albinele. M-a luat în primire un puşti, Doru Andrei, care urma să-mi explice procedura.

Nimic nu semăna cu ceea ce eu eram obişnuit să văd, nu erau calculatoare, nu se agita nimeni in fața unor ecrane, ba chiar la un moment dat cineva a adus doi saci de plastic şi mi s-a spus că acolo sunt acţiuni, mai bine zis cupoane. Habar nu aveam ce sunt alea cupoane. După două ore de discuţii am înţeles că, deşi piaţă BVB era telematică, nu la strigare, totul se desfăşura în holul băncii naţionale, pe nişte calculatoare unde fiecare societate de brokeraj avea unu sau maximum doi traderi. Doru Andrei avea doar un calculator unde vedea ce se întâmplă la BNR în hol, dar nu putea decât să vizualizeze preţuri, nu să şi intervină în piaţă, cumpărările şi vânzările fiind apanajul exclusiv al traderilor din holul BNR.

După două ore de discuţii am înţeles următoarele: Ei ar fi vrut să le încredinţez banii că să mi-i investească după bunul plac sau în cel mai bun caz aş fi putut să le dau niște ordine cu o zi înainte şi abia după două zile aflam dacă mi-au fost achiziţionate acţiunile sau nu. Le-am spus din start că nu le dau lor niciun ban, dar sunt dispus să plătesc pentru a avea acces la un ecran terminal unde să văd ce se întâmplă şi de unde aş putea să le dau ordine pe care ei să le transmită la BNR prin curier, telefonia mobilă neexistând la acea vreme în Bucureşti. Cum dorinţele mele nu au fost satisfăcute, am plecat fără să rezolv nimic. Mi s-a spus însă că patronul e domnul Vântu, că el e regele cupoanelor şi că eu nu pot cumpăra cupoane decât de la el.

Cum nu aflasem prea multe lucruri, nu mi-au arătat nici măcar un ecran unde sunt afișate cotaţiile, am plecat la al doilea nume din lista, societatea Vanguard. Cunoşteam bine numele de Vanguard, era doar unul din cele mai mari fonduri de investiţii de pe Wall Street şi eram convins că voi găsi de data aceasta câţiva americani isteţi care îmi vor face lumina.

La Vanguard am vorbit cu patronul – Andrei Siminel. Deşi mi-a spus că reprezintă un fond de investiţii american, Broadhurst Investment, mi-era clar că nu are nici o tangență cu Vanguardul american, doar îi furase numele. De fapt, în timp, societatea a fost nevoită să-şi schimbe numele, astăzi ea se numeşte Tradeville. Siminel era ceva mai deştept decât Doru Andrei dar se credea un fel de analistul secolului, un fel de Druckenmiller al lui Soros. Folosea 20% cuvinte din limba engleză pe care nu încercase să şi le traducă în expresii simple. La fiecare 5 minute îmi mai spunea cîte un PER( price earning rate) la câte o societate listată. Acest PER este şi astăzi un fel de înjurătură pentru publicul investitor, toţi îl folosesc fără a-l înţelege.

Pentru a nu continuă ipocrizia de limbaj, o să încerc să vi-l explic: o societate cotată la bursă nu poate fi decât o societate pe acţiuni. Fiecare societate are un număr total de acţiuni. La sfârşitul unui an fiscal societatea face un profit. Împărţind acest profit la numărul total de acţiuni aflăm cât a câştigat, în bani, deţinătorul unei singure acţiuni, acest rezultat se numeşte earning per share sau în româneşte câştig pe acţiune. Dacă împărţim apoi preţul acţiunii la câştigul pe acţiune aflăm PER -ul adică în cuvinte simple, aflăm în câți ani vom amortiza investiţia iniţială, presupunând că în viitor societatea va reuşi să câştige pe acţiune cât a reuşit să câştige în ultimul bilanţ, adică va merge cel puţin la fel de bine că şi până atunci. Cu cât acest PER e mai mic, cu atât mai repede vom amortiza investiţia, deci, în Occident , o acţiune cu un PER sub 10 este de cumpărat şi una cu un PER peste 30 este de vândut. Dacă acţiunea are un PER  sub 10 atunci toţi dau năvală să o cumpere şi preţul acţiunii creşte, ceea ce implicit face ca şi PER ul să crească şi foarte repede acţiunea devine prea scumpă şi apar vânzătorii.

Asta însă se întîmpla în Occident. In România acelor ani, acţiunile se puteau amortiza într-un an sau în 100 şi nu acesta era criteriul după care creşteau sau scădeau. Acest PER depinde deci de câştigul societăţii , cistig care reiese din bilanţ, numai că bilanţurile româneşti erau poveşti cu zâne iar legea în România nu îi obliga pe proprietari să le auditeze şi nici să plătească dividende.

Haosul nu mă deranja, simţeam deja că într-o astfel de piaţă, la experienţa mea de pe Wall Street, eram chiorul între orbi şi asta mă stimula foarte mult. Realizam astfel că dacă urma să intru în piaţă românească nu mă voi lupta ca şi pînă atunci, cu Warren Buffett sau George Soros ci cu Doru Andrei şi cu Andrei Siminel. Discuţia de la Vanguard a fost interesantă şi folositoare deşi nici acolo nu am deschis cont din aceleaşi motive ca şi la Gelsor. Am trecut astfel la locul trei din listă, firma Active Internaţional care se afla, ciudat, alăturat de Vanguard. Aveam rendez-vous după o jumătate de oră, am aşteptat şi m-am dus. Surpriză a fost că acolo am dat tot de Andrei Siminel care mi-a explicat că el are două firme de brokeraj, ceva incredibil, în occident era total interzis. De fapt, cum legea permitea aşa ceva Siminel îşi crease două firme de brokeraj pentru a putea face suveici.

Suveica, interzisă în occident, funcţiona doar în pieţe emergente ca România, unde puteai să plimbi aceeaşi acţiune de la un client la celălalt, mărind mereu preţul de vânzare până când vreun naiv mușca din acea creştere artificială. În România, la fel şi atunci ca şi azi se pot face suveici pentru că încă nu este reglementată vânzarea în lipsă, singura care ar putea potoli umflarea artificială a preţurilor.

Peste nu mai mult de 2 luni, Siminel va simţi pe propria-i piele o suveică pe care i-am făcut-o în 20 de minute şi care îl va costa foarte scump. În bursă e bine să nu sapi gropi, pentru că poţi fi aruncat uşor în propria-ţi groapă.