Marea Spovedanie 28

Lacomia Tranzitiei (partea I)

”Pe lumea asta există suficientă îndestulare pentru nevoile oamenilor, dar nu şi pentru lăcomia lor”

Mahatma Gandhi

Orice schimbare de regim sau de orânduire a creat un mediu propice apariţiei marilor lacomi. Cei care au reuşit să profite de tranziţie au fost numiţi oportunişti. Prăbuşirea unui sistem aduce idealuri noi, măreţe. În timp ce marea majoritate e  prea ocupată să-şi descopere utopicele idealuri, o categorie pseudo-elitistă va asigura mereu numărul suficient de profitori care să le exploateze idealiștilor, entuziasmul și naivitatea. Orice idealist este inevitabil naiv şi orb, la ceea ce se întîmplă în jur.

Lăcomia latentă care zace în fiecare dintre noi este hiperbolizată atunci când suntem ignoraţi de cei din jur. E suficient să ne analizăm modul în care mâncăm atunci când suntem singuri şi atunci când suntem în public, mai ales când considerăm că publicul este select şi educat. Educaţia atenuează lăcomia tocmai prin faptul că ne determină să asimilăm  obiceiuri de bun simt pe care ajungem să le respectăm din inerţie.

Altfel, omul este un animal de pradă, lacom prin definiţie care îşi atenuează poftele pe măsura educaţiei primite. Dacă suntem însetaţi şi intrăm singuri în casă mulţi vom bea din sticlă, dacă la fel de însetaţi vom intră într-un restaurant de lux ne vom abţine şi vom aştepta paharul impus de civilizaţie.

În zilele noastre, lacomul devine mai rapace atunci cînd cei din jurul său sunt preocupați cu nobilele idealuri ale schimbării orânduirii.

Tranziţiile reprezintă cel mai fecund mediu pentru dezvoltarea amplă a lăcomiei latente din noi. Din fericire, la fiecare tranziţie, idealiştii sunt mult mai numeroşi decât oportuniştii; o fericire astenică însă, deoarece cu cît tranziţia se va prelungi mai mult, cu atât oportuniştii lacomi se vor instala mai bine în noua societate. Istoria ne-a dat exemple uimitoare.

În Germania anilor 20, Gunther Quandt şi familia sa deţineau doi dintre cei mai importanţi piloni ai economiei germane: automobilele BMW şi bateriile Varta. Gunther se căsătoreşte a două oară cu Magda. Deşi profund îndrăgostit, aceasta îl părăseşte în 1929. La doar 2 ani distanţă, Magda devine Frau Goebbels, viitoarea mamă eroină, emblemă propagandei naziste.

Oportunist şi lacom, Gunther, făcând abstracţie de faptul că încă o iubea pe Magda, prinde din mers trenul nazist abia instalat la putere şi ajunge în câţiva ani, stâlpul industriei de armament a lui Hitler. Mii de prizonieri, deportaţi şi evrei, vor muri în fabricile toxice care produceau bateriile Varta. Se povesteşte că Gunther însuşi calculase speranţa de viaţă în fabrica de baterii la maxim 14 zile şi avea grijă că lunar Goebbels să-i furnizeze înlocuitori. La Varta au murit mai mulţi muncitori decît în lagărul de la Buchenwald.

După capitularea Germaniei, Gunther Quandt nu numai că nu a fost încarcerat ani grei ca şi ceilaţi industriaşi care l-au sprijinit pe Hitler( vezi Krupp sau cei de la IG Farben), dar a reuşit să-şi recupereze toate proprietăţile, inclusiv fabricile de baterii Varta. Varta făcuse bateriile celebrelor rachete V1 şi V2, precursoarele rachetelor cosmice de după război. După mai puţin de doi ani de internare, în 1948 Gunther este declarat de tribunal simpatizant nazist şi doar atât. Eliberat şi pus în toate drepturile, Gunther are înţelepciunea să se retragă, lăsându-şi cei doi fii să conducă imperiul. Astfel, uzinele BMW, profitând de uriaşele profituri ale familiei, făcute în timpul războiului cu preţul a zeci de mii de vieţi, vor continua să se dezvolte liniştite, ajungând astăzi emblemă economiei germane, o societate respectată.

În tot acest timp, familia Quandt nu s-a dezis de regimul nazist dar nici nu apare în public şi refuză orice fel de interviuri sau conferinţe de presă. Cu siguranţă că experienţa câştigată după cele două tranziţii cărora le-au  supravieţuit, le va asigura teren stabil pentru următoarea tranziţie germană și nu-i va prinde pe picior greşit. Lacomi, dar discreţi, profitând de faptul că tinerii germani ignoră cine sunt proprietarii bolizilor BMW, membrii familiei Quandt sunt pregătiţi să se înfrupte şi din oportunităţile unei viitoare tranziţii.

Astăzi, familia Quandt e condusă de nora lui Gunther, care continuă să păstreze o discreţie totală asupra afacerilor şi scandalurilor familiei. Johanna a fost şi rămâne cel mai mare sponsor al partidelor politice. Deşi pion important în sprijinirea liderului bavarez Franz Joseph Strauss, fondatorul CSU, aripa CDU în Bavaria, Johanna nu a ezitat să-i sprijine la fel de mult pe socialişti, iar cu doi ani înaintea crizei petroliere a vândut guvernului din Kuweit pachetul de 10% deţinut la concurentul  Daimler-Benz.

Angajaţii societăţilor deţinute de Quandt au fost cu precadere evrei, victime ale cruzimii naziste, şi doar ei pot apărea în lumina reflectoarelor. La 70 de ani de la terminarea războiului , memoria nu trebuie reîmprospătată. Deşi cei doi fii ai lui Gunther au avut multiple mariaje cu foarte mulţi copii rezultaţi din ele, acţiunile grupului BMW sunt şi astăzi în proporţie de peste 45% în mâna membrilor familiei, care continuă să păstreze controlul total asupra tuturor afacerilor, spre deosebire de celelalte mari grupuri industriale germane unde proprietatea s-a disipat şi de cele mai multe ori a trecut chiar şi graniţele Germaniei. Familia Quandt rămâne şi astăzi un model de lăcomie dusă la paroxism, lipsită de orice umbră de morală sau de principii.

În România comunistă, după marea industrializare ceauşistă din anii 70, datoriile acumulate şi investiţiile făcute fără cap l-au obligat pe Ceauşescu să accepte să lase din mână controlul total al rezervelor valutare. FMI ul şi băncile străine creditoare, nereuşind să îşi recupereze banii împrumutaţi lui Ceauşescu în perioada cacealmalei politice ( în 1968, după ce a refuzat să intervină în Cehoslovacia şi a criticat tancurile lui Brejnev, care au înăbuşit Primăvara de la Praga, Ceauşescu a beneficiat de o imensă popularitate în vest, de care a profitat din plin, aducând tehnologie de vârf pe banii împrumutaţi cu uşurinţă de vestici. )

În presa anilor ’80, occidentalii au numit acţiunile lui Ceauşescu marea cacealma politică din blocul Tratatului de la Varşovia și au instaurat la mijlocul anilor 70 un embargo bancar României. România nu mai putea  să-şi folosească conturile ei din străinătate şi orice încasa era imediat confiscat de creditori.

Generalul Pacepa îl sfătuieşte atunci pe Ceauşescu să înfiinţeze societăţi cu capital mixt, unde oamenii securităţii, adică atât agenţii din străinătate cât şi structurile interne, să deţină controlul. Aceste societăţi nu mai erau entităţi ale statului român ci societăți occidentale private. Tot comerţul exterior era desfăşurat prin ele, România putând  încasa astfel valută pe ceea ce exporta, fără a avea grijă embargoului.

Aceste societăţi deţineau foarte multe conturi în Elveţia şi astfel, banii lor puteau ajunge uşor înapoi în ţară. Pacepa intuise ceva mai mult însă. Securitatea lui Gheorghiu Dej, construită  pe modelul rusesc al NKVD-ului şi condusă de Alexandru Drăghici, s-a bazat pe agenţi racolaţi din mediul ţărănesc şi muncitoresc, fără şcoli şi fără educaţie. Aceştia trebuiau să lupte cu duşmanul intern, intelectualitatea burgheză, nu aveau afinități cu occidentul, în anii 50 şi 60. Pacepa înţelege că nu poate ieşi la atac în occident cu plugarii lui Drăghici şi racolează tineri isteţi de la ASE, cu dosare sănătoase, cei mai mulţi fiind colegi cu propria-i odraslă.

Promoţiile 1973-1975 cuprind tinerii lupi ai structurilor financiaro-securiste create de Pacepa în anii 70, viitorii stâlpi ai economiei de tranziţie. Crescent, Banca Română de Comerţ Exterior, Metalimportexport sau Tehnoforestexport au primit cadre tinere noi, racolate de pe băncile facultăţii, care aveau să ajute la păcălirea embargoului şi care vor avea un rol activ în viaţa politico financiară post-decembristă. Cei mai mulţi dintre ei, Dan Voiculescu, Răzvan Temeșan, Dan Pascariu, Vlad Soare, Daniel Dăianu, Mişu Negriţoiu, Cretu sau Petroescu, au beneficiat de momentul 22 decembrie 1989 tocmai pentru că, în timp ce ceilalţi români încercau să-şi găsească noi speranţe şi idealuri, ei puteau uşor să-şi satisfacă lăcomia.

Lumea avea alte probleme atunci, decât banii societăţilor mixte aflaţi prin conturile elveţiene şi care puteau fi accesaţi fără teama că Pleşiţă sau alt cirac ceauşist ar fi băgat de seamă. Poporul sărbătorea pe străzi şi în faţă televizorului, iar câinii de pază ai securităţii şi ai banilor lui Ceauşescu erau mai disperaţi să-şi salveze pielea decât să salveze banii României, ascunşi în acele firme private create de generalul Pacepa pentru a ocoli embargoul.

Povestea cu banii lui Ceauşescu este o gogoriță aruncată poporului. Ceauşescu nu avea bani, el avea toată România. Banii existau, dar erau în acele societăţi mixte şi puteau fi accesaţi doar de câţiva agenţi SIE, cu toţii tineri şcoliţi cândva de Pacepa. În ianuarie 1990, niciuna dintre aceste societăţi nu mai avea niciun dolar în cont. Când primii ziarişti au început să caute banii lui Ceauşescu, lupii tineri începeau să saliveze pavlovian la bunurile economiei socialiste, erau capitalizați deja şi astfel începeau să guste actul 2 al tranziţiei.

***

Să încercăm o analiză a destinelor acestor oportunişti, după momentul decembrie 1989, de-a lungul tranziţiei şi de-a lungul deselor schimbări de imagine în ochii românului. Din 1990 fiecare a acţionat pe cont propriu încercând însă, să nu-l deranjeze pe celălalt. La fel ca şi Gunther Quandt nu s-au dezis de sistemul care i-a creat. Unii au fost mai discreţi, alţii şi-au dorit putere, ba chiar puterea absolută, toţi şi-au satisfăcut însă din plin, lăcomia.