Marea Spovedanie 26

vineri, 21 septembrie 2012

Game over! E greu să accepţi că jocul s-a terminat. În 1996, George Soros îmi spunea:  „Cel mai important lucru în lumea financiară e să exişti,  să fii în piaţă! Nu contează cât ai câştigat sau cât ai pierdut, trebuie să poţi continua”.

Toată noaptea răscolisem conturile, nu mai era aproape nimic. În conturile WBS România erau toţi banii şi toate acţiunile clienţilor. Acolo, fiecare îşi semnase tranzacţiile efectuate,  nimeni nu era discreţionar. De fapt, pe WBS România,  toţi erau câştigători.

Nenorocirea era la Goldman Sachs CMC. În afară de clienţii nediscreţionari,  mai erau doar 40 000 dolari. Luni, Veneto-Banca urma sa-mi crediteze 100 000  Euro (pusesem garanţie, o casă) . Era primul credit pe care îl luam în România şi ştiam deja că-l voi folosi doar pentru a mai plăti  nişte clienţi.

În Elveţia, nici WBS Holding, nici eu, nu aveam mai mult de 100 000 de dolari şi, oricum urmau să pice cărţile de credit. Nu blocasem cărţile clienţilor.  Ocrelli, bancherul elveţian, nu ştia că sunt falit şi obţinuse cu uşurinţă de la conducerea BSI, nu doar amânarea ultimei facturi de la cărţile de credit, dar şi o extindere a limitei de credit. Aveam, de peste 16 ani, o imagine de bun platnic si asta mă recompensa acum. Dar, ce folos?

Ar mai fi o şansă, Angelo, care urmează să sosească la București, miercuri. Dacă nici Angelo nu vrea să mă ajute, îmi rămâne doar să accept propunerea lui Hrebenciuc sau a lui Dimofte.

Hrebenciuc comunică simultan,  pe trei voci: a lui, a lui Predoiu sau, mai nou, a viitorului său cuscru, Noapteş, care era ultimul apărut lângă cazanul fierbinte în care mă zbăteam de peste o lună. Îşi făcuse apariţia la partidele de golf de la clubul diplomaţilor, ca prieten al lui Tatulici şi cunoscut al lui Cătălin Predoiu.  Ştiam că avea un dosar cu matrapazlâcurile de la CFR călători, dar habar n-aveam că are vreo legătură cu Hrebenciuc.  După o partidă de golf, mi-a spus  direct: “Eu ştiu tot ce ţi se întâmplă şi pot să te-ajut.”

Am preferat să nu înțeleg, ca să obțin câtva timp în care să pot distinge dacă în declarația lui erau două idei principale, care aveau aceeași importanță, sau acel  ”pot să te-ajut” era doar o consecutivă care cerea un preț.

Aproape întotdeauna, combinațiile în care se fac și se desfac jocuri de putere, au la bază ”încuscreala”. Este una dintre cele mai sigure alianțe, la ea se recurge din rațiuni  care nu au nimic de-a face cu fericirea copiilor, ci doar cu garanția protejării secretului și-a averii. Și, da, copiii celor doi, Noapteș si Hrebenciuc, urmează același ritual deloc sfânt, doar util.

Încercam să mă agăț de aspectele obscure din viața lor, de orice, pentru a avea un argument cu care să mă prezint și să asist la propria mea sacrificare. Noapteș fusese numit de Tăriceanu la CFR Călători, în 2005, și fusese dat afară de Berceanu, în 2009. Cum la Hrebenciuc fusesem dus de Cătălin Predoiu, ajunsesem de mult la concluzia că toți sunt amestecați si încâlciți în interese și afaceri, încât, nici măcar o minte de analist cum e a mea, nu avea cum să-i deslușească.  Mă bazam doar pe intuiție, am realizat că nu mai era timp pentru calcule și analize. Mă aflam în situația înecatului care nu mai apelează la nimic și care are la îndemână doar instinctul de supravietuire.

Privind retrospectiv, după aproape doi ani, cred că tot ce-am făcut din acel moment a fost mult mai inteligent decât tot ceea ce m-ar fi putut sfătui cineva să fac.

S-au scris tratate lungi și detaliate, despre cum ar trebui luate deciziile importante, despre managementul riscului, despre comunicare și despre planurile de back-up. Cred însă că sunt ca apa sfințită; nici nu strică, dar nici nu ajută. Dacă am considera  în fiecare moment al vieții când suntem puși să alegem, că alegerea noastră este de fapt o decizie ultimă de supraviețuire și ne-am baza exclusiv pe instinct, deciziile noastre ar fi mult mai bune.

Cicero spunea că ”înțelepții sunt conduși de rațiune, marea majoritate e condusă de experiență, proștii de necesitate și brutele de instinct”. Într-o societate în care capitalul domină înțelepciunea și în care supraviețuirea nu este o selecție naturală a valorii, ci a forței, instinctul brutei are mult mai multe șanse de izbândă. De la începutul secolului XX, forța brută a făcut legea. Orice brută învinsă a fost înlocuită de alta. E drept, în timp, brutele s-au educat, cizelat, sau poate doar s-au spoit cu poleială de gentlemeni. Brutalitatea propagandei făcute de mass-media e mult mai nocivă decât tancurile lui Hitler sau gulagurile lui Stalin. Viitoarea revoltă a umanității va fi împotriva a ceea ce ni se spune și nu împotriva a ceea ce ni se face. Atracția masivă a unora pentru teoriile conspiraționiste nu e altceva decât o timida revolta instinctivă împotriva bombardamentului informațional. Instinctul de supraviețuire ne hiperbolizează forța fizică și, în același timp, ne atrofiază sentimentele. În dimineața aceea frumoasă de toamnă am devenit instinctiv. Viteza mea de reacție s-a dublat. Faptul că nu mai analizam nimic mă făcea brusc mai puternic.

***

Am hotărât să iau toată arhiva și s-o trimit peste graniță. La urma urmei, era arhiva unei societăți străine – WBS Holding – pe care o puteam deține legal, oriunde în Europa. Păstrasem o copie după fiecare transfer bancar făcut la- și de la WBS, precum și o copie după orice operațiune bancară sau bursieră făcută de clienți, de pe conturile lor si către ele. Am rămas surprins câte hard-discuri și câtă hârtie cuprindea arhiva, am avut nevoie de o dubă. Am mulțumit în gând  regulatorilor britanici și americani care mă obligaseră să păstrez, atât pe format electronic cât și pe suport  de hârtie, toate tranzacțiile și toate informațiile referitoare la acestea.

Din acel moment nu am mai avut încredere în nimeni și cred că nici nu vreau să-mi revin. Toată viața m-am concentrat pe ideea că e important să-i prezinți și să-i pretinzi încredere, din primul moment, oricărei persoane cu care intri în contact. Dacă încrederea acordată era înșelată, o retrăgeam, dar fără explicații. Era și un fel de mândrie în aceasta strategie, ajungând la concluzia ca am avut mai mult de câștigat decât de pierdut. Astăzi nu mai gândesc la fel.

Trebuia să găsesc punctele vulnerabile ale dușmanului și să mă folosesc de ele. Le-am identificat imediat: Noapteș – pentru Hrebenciuc si Renato Neagoe – pentru Dimofte.

Noapteș era în Bulgaria, la un turneu de golf. Am plecat imediat acolo. Era un moment bun, el era relaxat iar eu, avid de amănunte.

Pâna atunci, încasasem lovitură după lovitură, încercând doar să mă apăr. La fiecare lovitură făceam o concesie si promiteam un compromis. Cu o săptămână înainte, vândusem Hotnews fără să realizez că era singura mea armă. Eram un artist al comunicării, dar aveam nevoie de o portavoce. Nu folosisem niciodată Hotnews pe post de instrument de manipulare. Nu mă amestecasem niciodată în politica editorială. Eram doar un finanțator și aveam un loc unde puteam să public orice, necenzurat și fără să dau socoteală sau să fac compromisuri. Eram încă foarte popular si, mai ales, eram credibil. Încă. Peste exact două săptămâni, credibilitatea mea avea să fie zdruncinată și aveam să înțeleg că cea mai mare greșeală a fost să vând  portavocea Hotnews.

Ei însă nu știau că nu eu  trag sforile la Hotnews și asta-i făcea circumspecți. Loviturile decisive le-am primit exact după vânzare, până atunci se antrenaseră, doar.

La turneul din Bulgaria erau prezente multe persoane publice cu care mă întâlnisem deseori până atunci, deci nu trebuia să mă concentrez doar pe Noapteș. Se pare că erau încă mulți interesați de serviciile mele, pentru că, deși am jucat execrabil, m-am trezit și cu un premiu pentru “cea mai promițătoare speranță”. Turneul era organizat de români si premiat de români. Poate nu vă vine să credeți, dar era un turneu la fel de corupt ca și societatea în care trăiam, cu diferența că era îmbrăcat în alb-orbitor.

Toate personalitățile publice au fost premiate. Nu se putea altfel , toată lumea trebuia sa fie mulțumită. Tatulici trișase, punctând câte o lovitură mai puțin la fiecare gaură, dar asta chiar presupunea un premiu. Nici Mișu Negrițoiu nu putea să rămână fără premiu, organizatorii având grijă ca orgoliul fiecăruia dintre ei să țină în mână câte un premiu. Golful e un joc pentru gentlemeni, în Bulgaria a fost un joc de gentlemeni spoiți în alb, dar nesplați pe mâini.

Ca de obicei, evenimentul cel mai important al turneului a fost cina de sâmbătă seara și, tot ca de obicei, mi-a fost foarte ușor sa devin atracția principală și interlocutorul preferat de marea majoritate a invitaților. Am spus glume tonice, am ținut speech-uri, am cântat la pian și am dansat rock, repertoriul standard care funcționează la orice petrecere populată de așa-zisul jett-set bucureștean. Toate petrecerile bucureștene se bazează pe trei tipuri de invitați: potenții puterii politice, care vin pentru a-și etala agoniseala departe de ochii plebei, potenții puterii economice, care vin să-și etaleze obiectele de care nu au nevoie, cumpărate cu bani pe care încă nu-i au, pentru a impresiona persoane pe care nu le iubesc, plus câțiva animatori, de obicei intelectuali săraci dar simpatici pentru a da ceva sare si piper glazurii dominante create de primele doua categorii, dar fără a asigura echilibrul.

Dacă dorești să fii atracția serii, e suficient să ieși din aceste trei tipare. Noapteș, aflându-se prima oară la o reuniune mondenă la care eram și eu prezent (nu cred ca am fost la mai mult de zece reuniuni mondene în ultimii 10 ani și, cu cât refuzam mai multe invitații,  cu atât  mai des eram chemat), a fost impresionat ca un copil.

Din acel moment mi-a fost foarte ușor să înțeleg anumite lucruri.  Noapteș  nu prea înțelege ce e cu războiul de pe bursă si de pe sifuri**. Este lunecos, dar se manifestă astfel în mod inconștient. Mi-a dezvăluit care sunt mișcările viitoare și care sunt interesele cele mai importante.

Mă așteptam la cine știe ce scheme inteligente, la un plan serios de afaceri, la o strategie. Toți își doreau bursa din Sibiu, WBS România si calitatea de market maker. Nu înțelegeam de ce,  nu păreau că s-ar pricepe la ceva în domeniul asta si nici n-ar fi putut să-și agațe cele două societăți pe manșetele cămășii, ca pe niște butoni scumpi,  sau ca pe niște amante tinere și decorative. Și atunci? Cu ce-i deranjasem? Ei nu pot fi invidioși pe lucruri nemateriale. Nu mă amestecasem în nici o afacere cu statul, nu participasem la licitații, nu făcusem concurență nimănui, bursa fiind apanajul a 2-3000 de sinucigași care-și pierdeau câte ceva din economii, contra unei doze de adrenalină, ceva mai rafinată cultural decât adrenalina de la un cazino sordid din București. Nu mă amestecasem nici măcar în jocul de-a sifurile, unde mulți politicieni aveau interese și unde se cumpărau și se vindeau societăți cu capital de stat. Încercasem o candidatură la Sif Oltenia , la Dinel Staicu, dar pierdusem fără drept de apel alegerile în fața fostului  comunist,  care avusese chiar umorul să declare după victoria zdrobitoare că, fără acele alegeri, el, un fost milițian, nu ar fi avut niciodată șansa să concureze cu un fost profesor universitar de matematică. Până la momentul discuției cu Noapteș, în Bulgaria, nu înțelesesem nici de unde mi s-au tras belelele , nici ce au de câștigat dacă mă aduc în genunchi, implorând milă si indurare.

Și fusese atât de simplu…