Marea Spovedanie 31

Lacomia tranzitiei (partea a IV-a)

După 8 ani petrecuţi în Occident, când m-am întors în România, în aprilie 1997, nu pot să spun că am fost surprins de ceea ce am găsit. Era un haos total. Plecat direct din spitalul din Toulouse unde fusesem operat după accidentul de maşină, intenţia mea era să stau câteva săptămâni şi să mă întorc la Paris sau la Londra, pentru a-mi continua aventura bursieră. Aveam brațul susținut de o eşarfă şi semănam mai mult cu o victimă   a vreunui conflict din Bobigny (cartier rău famat al Parisului), decât cu un broker de pe Wall Street.

Părinţii mei locuiau la acea vreme în apartamentul de 2 camere pe care-l cumpărasem în 90 cu doar 3000 de dolari din primul meu salariu de profesor universitar la Facultatea din Firenze. Așa cum veți descoperi pe parcursul spovedaniilor, am combinat multe afaceri imobiliare de-a lungul vieții şi toate de succes, dar până astăzi achiziţia cu 3000 de dolari a acelui apartament rămâne cea mai avantajoasă speculaţie imobiliară din carieră.

Tata, deşi se bucura că mă vede după atâta timp, mi-a spus din prima zi că speră ca nu cumva să-mi treacă prin cap să rămân în Bucureşti. Tata a avut mereu un simț în plus, pe cel al pericolului. După două zile deja descopeream că la Bucureşti există o bursă, din 1996, şi eram tare curios să văd cum funcţionează. Am cumpărat ziarul “Bursa” şi l-am studiat pagină cu pagină. Semăna mai mult cu un ziar de anunţuri decât cu unul financiar, dar am găsit acolo un clasament al firmelor de brokeraj autorizate să opereze pe Bursa de Valori Bucureşti.

Nu mai eram la curent cu nimic din ceea ce se întâmplase în România din 21 mai 1990, momentul plecării mele din țară. Ştiam doar că Iliescu nu mai era preşedinte şi că CDR -ul era la putere. În Occident votasem pentru România atât în ’92 cât  şi în ’96 ; evident, contra lui Iliescu, fără însă să ştiu prea bine cu cine votez.

Am studiat clasamentul şi m-am hotărât să mă duc pe rând la primele trei firme de brokeraj şi să văd cum se poate investi la bursa română. Clasamentul era alcătuit în ordinea volumului tranzacţiilor zilnice. Pe primul loc trona societatea Gelsor( societatea lui SOV).  M-am prezentat la blocul Sitraco, unde îşi avea sediul în acea vreme şi am spus că doresc să deschid un cont. M-au întrebat evident cu ce sumă. Am spus fără să mă gîndesc 1 miliard de lei vechi adică aproximativ 150000 de dolari, o suma foarte mică după mine, dar impresionantă pentru ei, se pare, pentru că imediat au început să roiască în jurul meu că albinele. M-a luat în primire un puşti, Doru Andrei, care urma să-mi explice procedura.

Nimic nu semăna cu ceea ce eu eram obişnuit să văd, nu erau calculatoare, nu se agita nimeni in fața unor ecrane, ba chiar la un moment dat cineva a adus doi saci de plastic şi mi s-a spus că acolo sunt acţiuni, mai bine zis cupoane. Habar nu aveam ce sunt alea cupoane. După două ore de discuţii am înţeles că, deşi piaţă BVB era telematică, nu la strigare, totul se desfăşura în holul băncii naţionale, pe nişte calculatoare unde fiecare societate de brokeraj avea unu sau maximum doi traderi. Doru Andrei avea doar un calculator unde vedea ce se întâmplă la BNR în hol, dar nu putea decât să vizualizeze preţuri, nu să şi intervină în piaţă, cumpărările şi vânzările fiind apanajul exclusiv al traderilor din holul BNR.

După două ore de discuţii am înţeles următoarele: Ei ar fi vrut să le încredinţez banii că să mi-i investească după bunul plac sau în cel mai bun caz aş fi putut să le dau niște ordine cu o zi înainte şi abia după două zile aflam dacă mi-au fost achiziţionate acţiunile sau nu. Le-am spus din start că nu le dau lor niciun ban, dar sunt dispus să plătesc pentru a avea acces la un ecran terminal unde să văd ce se întâmplă şi de unde aş putea să le dau ordine pe care ei să le transmită la BNR prin curier, telefonia mobilă neexistând la acea vreme în Bucureşti. Cum dorinţele mele nu au fost satisfăcute, am plecat fără să rezolv nimic. Mi s-a spus însă că patronul e domnul Vântu, că el e regele cupoanelor şi că eu nu pot cumpăra cupoane decât de la el.

Cum nu aflasem prea multe lucruri, nu mi-au arătat nici măcar un ecran unde sunt afișate cotaţiile, am plecat la al doilea nume din lista, societatea Vanguard. Cunoşteam bine numele de Vanguard, era doar unul din cele mai mari fonduri de investiţii de pe Wall Street şi eram convins că voi găsi de data aceasta câţiva americani isteţi care îmi vor face lumina.

La Vanguard am vorbit cu patronul – Andrei Siminel. Deşi mi-a spus că reprezintă un fond de investiţii american, Broadhurst Investment, mi-era clar că nu are nici o tangență cu Vanguardul american, doar îi furase numele. De fapt, în timp, societatea a fost nevoită să-şi schimbe numele, astăzi ea se numeşte Tradeville. Siminel era ceva mai deştept decât Doru Andrei dar se credea un fel de analistul secolului, un fel de Druckenmiller al lui Soros. Folosea 20% cuvinte din limba engleză pe care nu încercase să şi le traducă în expresii simple. La fiecare 5 minute îmi mai spunea cîte un PER( price earning rate) la câte o societate listată. Acest PER este şi astăzi un fel de înjurătură pentru publicul investitor, toţi îl folosesc fără a-l înţelege.

Pentru a nu continuă ipocrizia de limbaj, o să încerc să vi-l explic: o societate cotată la bursă nu poate fi decât o societate pe acţiuni. Fiecare societate are un număr total de acţiuni. La sfârşitul unui an fiscal societatea face un profit. Împărţind acest profit la numărul total de acţiuni aflăm cât a câştigat, în bani, deţinătorul unei singure acţiuni, acest rezultat se numeşte earning per share sau în româneşte câştig pe acţiune. Dacă împărţim apoi preţul acţiunii la câştigul pe acţiune aflăm PER -ul adică în cuvinte simple, aflăm în câți ani vom amortiza investiţia iniţială, presupunând că în viitor societatea va reuşi să câştige pe acţiune cât a reuşit să câştige în ultimul bilanţ, adică va merge cel puţin la fel de bine că şi până atunci. Cu cât acest PER e mai mic, cu atât mai repede vom amortiza investiţia, deci, în Occident , o acţiune cu un PER sub 10 este de cumpărat şi una cu un PER peste 30 este de vândut. Dacă acţiunea are un PER  sub 10 atunci toţi dau năvală să o cumpere şi preţul acţiunii creşte, ceea ce implicit face ca şi PER ul să crească şi foarte repede acţiunea devine prea scumpă şi apar vânzătorii.

Asta însă se întîmpla în Occident. In România acelor ani, acţiunile se puteau amortiza într-un an sau în 100 şi nu acesta era criteriul după care creşteau sau scădeau. Acest PER depinde deci de câştigul societăţii , cistig care reiese din bilanţ, numai că bilanţurile româneşti erau poveşti cu zâne iar legea în România nu îi obliga pe proprietari să le auditeze şi nici să plătească dividende.

Haosul nu mă deranja, simţeam deja că într-o astfel de piaţă, la experienţa mea de pe Wall Street, eram chiorul între orbi şi asta mă stimula foarte mult. Realizam astfel că dacă urma să intru în piaţă românească nu mă voi lupta ca şi pînă atunci, cu Warren Buffett sau George Soros ci cu Doru Andrei şi cu Andrei Siminel. Discuţia de la Vanguard a fost interesantă şi folositoare deşi nici acolo nu am deschis cont din aceleaşi motive ca şi la Gelsor. Am trecut astfel la locul trei din listă, firma Active Internaţional care se afla, ciudat, alăturat de Vanguard. Aveam rendez-vous după o jumătate de oră, am aşteptat şi m-am dus. Surpriză a fost că acolo am dat tot de Andrei Siminel care mi-a explicat că el are două firme de brokeraj, ceva incredibil, în occident era total interzis. De fapt, cum legea permitea aşa ceva Siminel îşi crease două firme de brokeraj pentru a putea face suveici.

Suveica, interzisă în occident, funcţiona doar în pieţe emergente ca România, unde puteai să plimbi aceeaşi acţiune de la un client la celălalt, mărind mereu preţul de vânzare până când vreun naiv mușca din acea creştere artificială. În România, la fel şi atunci ca şi azi se pot face suveici pentru că încă nu este reglementată vânzarea în lipsă, singura care ar putea potoli umflarea artificială a preţurilor.

Peste nu mai mult de 2 luni, Siminel va simţi pe propria-i piele o suveică pe care i-am făcut-o în 20 de minute şi care îl va costa foarte scump. În bursă e bine să nu sapi gropi, pentru că poţi fi aruncat uşor în propria-ţi groapă.

Marea Spovedanie 30

Lacomia tranzitiei (Partea a III-a)

S.O. Vantu si lacomia tranzitiei

“Ipocrizia e omagiul pe care viciul il aduce virtutii” – Francois de la Rochefoucauld. Fascinatia romanilor pentru epopeea maleficului magazioner din Roman ar putea parea la o prima analiza similara cu cea a americanilor pentru Bernard Madoff, cu cea a italienilor pentru Raul Gardini sau, poate cel mai mult, cu cea a indienilor pentru Ketan Parekh.

Cu aceste trei nume s-ar putea pune bazele unui dictionar contemporan al infamiei. Iata cum ar suna articolele dedicate lor intr-un astfel de dictionar:

• Bernard Madoff  - Fost presedinte al NASDAQ, intemeietorul unui fond de investitii bazat pe schema Ponzi care a ajuns in faliment in 2009 si a prejudiciat clientii cu 65 mld dolari (considerand si profiturile generate). Condamnat la 150 de ani de inchisoare.
• Raul Gardini - Finantist italian, autorul ascensiunii si falimentului colosului energetic Enimont, rezultat din fuziunea ENI-Montedison, acuzat de coruptie in perioada Mani Pulite. S-a sinucis in 1993 in momentul in care a primit avizul de incepere a urmaririi penale din partea procurorului Antonio di Pietro. Presa italiana a epocii l-a atacat puternic pe Di Pietro si grupul de procurori Mani Pulite si a incercat sa-l martirizeze pe Gardini.
• Ketan Parekh - Broker indian, scolit in America, autorul celebrei Ketan Parekh Scam, o actiune de manipulare a Bursei din Mumbay constand in prabusirea indicelui Sensex cu 176 de puncte pe 1 martie 2001, urmata de o crestere cu 177 de puncte. Opt persoane s-au sinucis din cauza pierderilor suferite, in timp ce alte cateva sute au dat faliment, la fel ca si cateva banci mici. Condamnat de justitia indiana, a reusit sa iasa dupa doar doi ani si actualmente este consilierul personal al guvernatorului bancii centrale a Indiei.
• Cristian Sima- Broker roman, matematician de formatie, fost olimpic. Fost presedinte Sibex si WBS. A pierdut intr-o singura saptamina toti banii personali si banii clientilor, aproximativ 8 milioane. Efectua operatiuni de arbitraj intre Sibex si CME. Ar fi putut sa cumpere libertate dar a preferat sa cumpere faima, putere si celebritate. A devenit pustnic in Alpi si isi scrie memoriile spovedindu-se pe FB.

Alaturandu-si numele celor de mai sus, Sorin Ovidiu Vantu s-ar afla intr-o selecta companie. Deosebirea radicala dintre autointitulatul speculator si ceilalti trei este scoala. La ei, pana si escrocii sunt foarte bine instruiti. Contrar anumitor zvonuri, Vantu nu a cumparat niciodata vreo actiune cotata pe vreo piata reglementata din Romania sau din alta parte. A vandut in schimb aproape totul pe piete reglementate.

A cumparat la kilogram cupoanele PPM (Programul de Privatizare in Masa, creatia lui Vacaroiu) si a adunat actiuni Petrom de la ignorantii sindicalisti ai lui Luca; le-a vandut apoi pe piata reglementata de la BVB si tot cumparand ieftin cand pretul in piata era de minim 5-10 ori mai mare a descoperit ca are nas de speculator.

In anii ’90 a inteles ca, daca discrepantele dintre el si intelectualitate sunt si vor ramane ireconciliabile, exista totusi inca cel putin 1 milion de romani mai prosti, mai lacomi si mai creduli decat el. Acestora le-a servit pe tava FNI-ul, garantat de CEC. Purtati pe aripile Vantului de dulcele miraj al imbogatirii rapide, 300.000 de romani si-au varsat economiile la picioarele Stimabilului Domn (apelativ de maxima curtoazie folosit de SOV cu obstinatie, pana la caducizare). Pana aici nimic deosebit fata de epopeea Madoff cu a lui schema Ponzi sau fata de miracolul Enimont. In toate cazurile, oameni extrem de lacomi, mai mult sau mai putin instruiti (patroana companiei L’Oreal, Lilianne Betancourt, a pierdut la Madoff circa 2 mld de dolari) au fost fermecati de povestea micului Fat-Frumos care crestea intr-o zi cat alti copii in 10 ani, ignorand partea in care, dupa o saptamana, eroul implineste 70 de ani si moare. Basmele cu Fat-Frumos, susurate precum picatura chinezeasca de povestitori talentati si bine platiti, vor exercita aceeasi fascinatie si in viitor, pentru ca memoria e scurta iar aviditatea mare.

Povestea lui Gardini s-a incheiat cu un glont izbavitor, a lui Madoff si Parekh cu inchisoarea, dar epopeea lui SOV continua, apropiindu-se mai degraba de epopeea lui Ghilgames decat de cea a lui Al Capone (lupta lui Ghilgames, regele Urukului, impotriva lui Enkidu, uriasul salbatic trimis de zei sa salveze fiicele nepastuite ale cetatii, nu s-a terminat cu victoria nici unuia si astfel cei doi au devenit prieteni nedespartiti).

Dupa episodul FNI, Vantu avea urgent nevoie de un facelift si, mai ales, de o armata de PR cu varfuri de lance redutabile. Micile sicane din timpul anchetei FNI l-au convins ca numai stapanind un imperiu media poti sa lupti cu sanse egale in astfel de vremuri de restriste. Cum Nasii celebri au nevoie de Voci celebre, in lipsa unui Frank Sinatra, nas’ Vantu si-a gasit vocea prin metamorfozarea celui mai cunoscut poet roman in cel mai promitator jurnalist roman, Mircea Dinescu. Acesta ii va ramane loial Nasului doar atata timp cat, sub aspect financiar, nu va gasi ceva mai lucrativ si, inainte de toate, mai sigur, pentru a-si putea continua linistit la Cetate viata de mosier scapatat, dar filantrop.

Batranul de acum poet si tanarul mosier ne spunea zilele trecute ca si-a lasat la SOV acasa ultimul volum de versuri in manuscris. Cred ca asteapta cu nerabdare recenzia pe care SOV i-o va face in urmatoarele 29 de zile. “Cand are timp liber, SOV se joaca de-a Titu Maiorescu”, declama poetul. Oare de-a Maiorescu criticul sau de-a  Maiorescu prim-ministrul se joaca SOV? Nu e oare Vantu adeptul teoriei sociologice a formelor fara fond, baza a Junimismului politic?

De fapt, SOV are multe asemanari cu marele om de cultura, mai putin cultura, desigur. Doar el a pus bazele Convorbirilor Literare postdecembriste cand i-a dat lui Dinescu un milion de dolari pentru a intemeia ziarul Gandul. A luat astfel nastere Junimea soviana, in frunte cu CrucisaTorulPotemkin al presei romanesti. “Oamenii cu multi bani colectioneaza timbre sau tablouri celebre, eu colectionez oameni celebri. Voi ramane in Romania pana cand si cel din urma cetatean al acestei tari va fi mandru ca a fost contemporan cu mine”, declara la acel moment noul Robert Maxwell al presei romanesti.

(n.a.) Robert Maxwell: evreu de origine cehoslovaca, intemeietor al unui imperiu mediatic britanic, finantator al Mossad-ului. Aflat in pragul falimentului la data mortii sale, se pare ca a fost lichidat de Mossad ca urmare a  santajului exercitat asupra serviciului secret israelit. Varianta oficiala este cea a mortii prin inec.

Momentul nasterii ziarului Gandul este un mic episod din povestea Junimii SOViane, dar este unul de rascruce in evolutia presei romanesti postdecembriste.

Crucisatorul crease la Adevarul o scoala de jurnalisti smecheri si descurcareti, care s-au dezlantuit odata cu mutarea la Gandul. Spre deosebire de vechiul patron Taher, care le cerea si performanta economica, adica profit, noul stapan le lasa libertati financiare inimaginabile, astfel incat ocupatia lor mai veche – santaj pentru publicitate – s-a transformat rapid in santaj pentru avantaje personale; marii jurnalisti au devenit repede micii oameni de afaceri, mai ales de afaceri cu statul si cu multinationalele (vezi 112, Motorola STS etc).

Cum insa milionul de dolari de la SOV s-a evaporat foarte repede, ziarul cu crucisator cu tot a ajuns in mana lui A.Sarbu. Ceilalti junimisti au fost insa repede recuperati la RTV. Asa a ajuns la RTV Bogdan Chirieac, analist de renume mondial in politica externa si ghid ONT al campaniilor electorale; tot asa si “micul comunist”, cum ii placea domnului Patriciu s-o alinte pe Corina Dragotescu, cea care si-a desavarsit pregatirea economica sorbindu-i cuvintele marelui petrolist care ne-a invatat pe toti cum poti sa faci la o companie pierderi din ce in ce mai mari din 2005 pana cand un stat strain ti-o cumpara cu miliarde (Dinu Patriciu a invatat-o pe Corina Dragotescu cum statul roman e un prost administrator al rafinariei de pe malul marii dar statul kazah nu e).

Lor li s-a alaturat A. Ursu, un alt admirator al solutiilor economice propuse de cel care a creat bestiarul Romaniei postdecembriste: rechinul, balena si caracatita; echipa a fost completata de mai tanarul junimist Val Valcu, spaima multinationalelor farmaceutice. Toti au fost formati la scoala si in spiritul Adevarului.

(n.a.) Am fost martor la nasterea afacerii Gandul, aflandu-ma la SOV acasa, la Otopeni. Ma luase cu el  Mircea Dinescu si a fost singura data cand am vorbit cateva ore cu  SOV. Mi-a propus sa colaboram la crearea si gestionarea unui fond de investitii cu emisiune continua, care sa cumpere cu banii acumulati certificate la Fondul Proprietatea. Eu as fi fost la carma, el omul din umbra. I-am spus ca ma voi gandi si de atunci ma tot gandesc. In acelasi an am intrat actionar la Hotnews si primul articol publicat pe acest site a fost Gone with the Wind – o poveste romaneasca. Daca mi-am inceput activitatea de jurnalist amator cu Vantu, sper sa nu mi-o termin tot cu el.

Marea coruptie multinationale-partide politice avea nevoie la inceputul mileniului trei de carausi in afara oricaror banuieli. Jurnalistii realizau sinapsa ideala intre economic si politic. In campania din 2000 acesti vajnici aghiotanti si-au facut cu virf si indesat datoria, impartind tainul primit tot arcului politic, cate ceva la fiecare, dar proportional cu sondajele. Fostul ghid ONT a fost doar deschizator de partie.

Modestii jurnalisti creati in laboratorul Crucisatorului s-au implinit financiar foarte repede dupa 2000, au inlocuit valizele cu conturi cifrate si swifturi inteligente si implicit le-au crescut pretentiile. Cei mai lacomi au fost dati peste bord si compromisi in fata opiniei publice. Atunci cand Crucisatorul si alti redactori cinstiti i-au trecut pe linie moarta, SOV i-a primit, ramanandu-le loial pentru toate serviciile aduse “cresterii economice spectaculoase a Romaniei deceniului I”.

Mircea Dinescu, tot in campania de mitizare a lui SOV, il acuza pe Traian Basescu ca nu a fost loial cu cei care l-au propulsat in campania din 2004, spre deosebire de SOV care, in plina criza economica, dupa ce pierderile imperiului media au atins cote ingrijoratoare, a continuat sa-si manifeste loialitatea platindu-si obligatiile financiare catre toti junimistii. Mircea, ai perfecta dreptate, perdantii raman mereu loiali, castigatorii niciodata. In lumea asta pe care ati creat-o loialitatea si ipocrizia merg de mult la brat, iar “ipocrizia e omagiul pe care viciul il aduce virtutii”. E cinic din partea sotului adulter sa-i spuna sotiei “te iubesc”, dar e o dovada de precautie.

Cum presa scrisa nu mai facea profit nici macar cu santaj, televiziunile de stiri ramaneau singurul refugiu al junimistilor. Talk show-urile s-au inmultit ca ciupercile. Moderatori tineri, in permanent razboi cu limba romana, au realizat ca poti sa faci cariera in televiziune fara sa citesti nimic altceva decat cateva ziare si pagini web. Era nevoie doar de mult tupeu. Majoritatea invitatilor lor ori nu citisera nici ei nimic, ori erau deja batrani junimisti care nu si-ar fi dat foc singuri la valiza pentru un pleonasm sau un anacolut al colegilor mai tineri. La urma urmei erau platiti toti de acelasi patron, care le cerea doar tupeu si perseverenta. Si erau atat de bine platiti incat nimeni nu se amesteca in politica editoriala; stiau singuri ce au de facut.

De curand i-am replicat unui moderator de la RTV: “Nu intelegeti pentru ca nu ati citit nicio carte de macroeconomie”. A ramas siderat ca cineva ar putea sa discute si pe seama unei carti si a recunoscut cu nonsalanta ca nu citise niciuna, dar exprima opinii si mai ales certitudini. Pentru ca o alta tara a noilor moderatori e ca au doar certitudini si niciun dubiu, iar fara dubiu nu poate demara nicio investigatie spectaculoasa.

La B1 TV, de asta data, am fost intrebat de un moderator de 19 ani ce-i recomand sa faca cu 100.000 de euro si cum sa-i investeasca; i-am recomandat sa se duca la scoala si sa-i cheltuie pe toti pentru a se instrui. Intr-o alta emisiune, Robert Turcescu ii explica patronului media Dan Voiculescu ca nu pot exista doua alternative. Cum Voiculescu a prezentat o teza de doctorat fara bibliografie, Turcescu ar fi trebuit sa inteleaga ca nu exista nicio alternativa la lecturile scolare obligatorii.

In cei 5 ani de cand Mircea Dinescu m-a adus in platourile talk show-urilor televizate am ramas o singura data placut impresionat, cand, asteptand sa intru in emisie, am remarcat-o pe Melania Medeleanu citind Imparatul mustelor, romanul laureatului Nobel pentru literatura W. Golding. O fi fost exceptia care confirma regula. Mai sunt cativa moderatori care recomanda carti la televizor in ultimele secunde ale emisiunii. Sper ca le-or fi si citit.

CrucisaTorulPotemkin face foarte bine cand demonstreaza public incultura clasei politice si, mai ales, a actualilor guvernanti, dar ar face la fel de bine daca i-ar pune si pe ciracii lui sa citeasca. Investigarea afacerii Watergate nu ar fi dus la demisia unui presedinte american daca Bernstein si Woodward ar fi fost tupeisti, dar inculti, iar la noi nu se va putea face jurnalism de investigatie de calitate decat dupa ce toti ziaristii nostri vechi sau noi vor fi citit “Toti oamenii presedintelui” si multe alte carti din lista de lecturi obligatorii.

(va urma)

Marea Spovedanie 29

Lacomia tranzitiei (partea a-II-a)

Dan Voiculescu a fost acuzat multă vreme că ar deține banii dictatorului Nicolae Ceauşescu. Aceşti bani nu au existat. Nu existau conturi şi bunuri în străinătate aşa cum s-a întâmplat în cazul Marcos, Peron sau în cazul Șahului Iranului, Reza-Pahlavi. Securitatea avea însă firme de comerţ exterior, firme mixte unde oamenii securităţii puteau face operaţii financiare. E bine de ştiut cum funcţionează conturile cifrate din Elveţia. Un cont cifrat are un număr atribuit de banca şi o parolă stabilită de client. La deschiderea contului, clientul este obligat să semneze o declaraţie în care precizează cine este beneficiarul economic al fondurilor depuse. Evident, nimeni nu a declarat că beneficiarul economic ar fi fost statul român. Deci, toate conturile cifrate ale acestor societăţi aveau din start beneficiari economici persoane fizice, adică agenţi DIE.

Din cauza foamei de valută a lui Ceauşescu, toate aceste conturi nu foloseau decât ca o trambulină pentru repatrierea banilor încasaţi din exporturile ţării. Ele nu conţineau mari sume. Exporturile însă nu erau plătite de către occidentali decât după o perioada de timp de la recepţie, perioadă care ajungea până la 90 de zile, ca şi astăzi. Asta presupune că după Decembrie ‘89 în aceste conturi au mai intrat bani din plăţile beneficiarilor occidentali. De fapt, doar aceşti bani au putut fi deturnaţi, profitând de haosul creat la revoluţie.

Conturile cifrate sunt folosite doar pentru a ascunde plătitorul atunci când se efectuează un transfer din ele către un alt cont şi pentru a ascunde beneficiarul atunci când sunt viraţi bani în acel cont. Concluzia e foarte simplă. Beneficiarii noştri externi cunoșteau numerele acestor conturi, iar băncile cunoşteau beneficiarul economic. De asemenea, este foarte important de subliniat că dacă cineva ar cunoaşte numărul de cont şi parola, tot nu ar putea să efectueze niciun transfer. Banca ştie cine poate efectua transferuri, există persoane autorizate să opereze şi în arhivele băncilor elveţiene,  ele există cu identitatea lor reală. E drept că, dacă o persoană deschide un cont cu un paşaport fals, lucru posibil pentru agenţii securităţii care dispuneau de multiple identităţi, atunci e foarte greu de descoperit cine se află în spatele acelui act de identitate. Pe scurt concluzia este că atât securitatea cât şi băncile elveţiene ştiu bine ce s-a întâmplat cu fondurile societăţilor mixte de comerţ exterior după Decembrie 89.

Bazat pe delaţiune continuă, sistemul de dinainte de 89 nu permitea nimănui să dispară cu fondurile României, chiar dacă avea deseori ocazia s-o facă. Fiecare agent era supravegheat de un alt agent, care la rândul lui era controlat de un alt agent şi tot aşa. Deci, devorarea unei astfel de prăzi se făcea în haită, nu de unul singur.

Marea calitate a lui Dan Voiculescu este că a ştiut să-şi plătească regeşte colaboratorii şi aliaţii, începînd din noaptea de 25 decembrie când pericolul întoarcerii lui Ceauşescu era înlăturat, şi până în ziua de azi. Voiculescu şi-a ales colaboratorii după chipul şi înfăţişarea proprie, calitatea lor de bază trebuind să fie tupeul. Lasă-ţi angajaţii să te contrazică având  aroganță şi  tupeu, joacă în fața lor cartea umilinței şi vei putea să-i manipulezi cu uşurinţă. Voiculescu este un adevărat maestru în a manipula  şi mângâia orgolii. Cel mai uşor se conduc prostii şi orgolioşii.

Niciun angajat de-al lui nu străluceşte prin educaţie , cultură sau inteligenţă, dar toţi excelează la capitolul orgoliu, tupeu şi infatuare. Nu l-am cunoscut  personal pe varan, dar i-am cunoscut foarte bine pe câţiva dintre cei mai importanţi colaboratori ai săi. Varanul a mai înţeles un lucru esenţial, nu poţi fura de la stat fără să-ţi laşi angajaţii să te fure. La fel că SOV , Voiculescu este convins, mai bine zis era convins, că poate cumpăra pe oricine. Filosofia lor e că fiecare persoană în România are un preţ şi greu e doar să identifici preţul corect. Trebuie să recunosc că nu se înşela în acesta privinţă.

***

Când am ajuns în România, după 8 ani de absenţă, în aprilie 1997, primul meu contact cu tranziţia şi cu noul tip de societate ce se încropea pe malul Dâmboviței, chiar în prima seară m-am uitat la televizor la o emisiune a lui Marius Tucă, “Milionarii de la miezul nopţii”. Recunosc că am fost impresionat de acea emisiune. În platou, Marius Tucă şi CTP ul încercau să dea de capăt încurcatelor iţe care duseseră la falimentul Bancorex, subiectul cel mai cald la acea vreme. Reuşiseră să înţeleagă destul de multe lucruri şi cei doi invitaţi, Grigore Maimuţ şi Ana Capeţi erau puşi la zid cu multe argumente pertinente.

Era începutul jurnalismului de investigaţie, CTP ul era destul de bine pregătit şi încă nu devenise atotştiutor,  nici deţinătorul adevărului absolut. Tucă era incisiv dar decent, una peste alta făceau emisiuni destul de interesante pentru o populaţie care habar nu avea de lumea financiară. Erau, ce-i  drept, ajutaţi şi de actorii pieţei financiare româneşti care proveneau tocmai dintre lupii tineri racolaţi de Pacepa şi care nu erau încă familiarizaţi cu scheme financiare complicate. Şmecheriile erau banale astfel încât până şi Tucă şi CTP -ul reuşeau să le dea de capăt. Peste ani destinul a făcut că prima mea apariţie televizată să aibă loc în 2004, exact la ”Marius Tucă show”, o emisiune în continuarea  celebrei “Milionarii de la miezul nopţii”.

În 2004, BNR a liberalizat contul de capital,  ceea ce le permitea românilor să deschidă conturi în afară ţării, să cumpere şi să vândă asseturi străine şi deci implicit să poată investi la orice bursă din străinătate, inclusiv pe Wall Street. Cum firma mea WBS Holding se ocupa cu astfel de investiţii, am pregătit din timp momentul şi exact în ziua în care legea intra în vigoare am făcut o impresionantă lansare la Intercontinental.

Cum la acea vreme nu îmi arogam calităţi de entertainer, lansarea a fost condusă de Lucian Mândruţă de la ProTv şi de Andrei Postelnicu, un analist alungat de pe Wall Street, care însă reuşea să impresioneze în pionieratul pieţei de capital de la noi. Am invitat crema politicienilor şi afaceriştilor vremii şi am organizat chiar un concurs. La deschiderea bursei de la NY fiecare invitat a primit din partea casei 3000 de dolari şi a putut să cumpere sau să vândă o acţiune listată pe Wall Street. După o săptămână, cel care a realizat cel mai mare câştig putea să retragă atât capitalul făcut cadou cât şi profitul realizat. Câştigătorul, surprinzător, nu a fost un personaj cunoscut ci o ziaristă de la Radio România Actualităţi care a investit cel mai inteligent în acţiuni Nokia şi care a plecat cu o suma frumuşica, vreo 7000  dolari.

Au fost primele tranzacţii live făcute de români la Wall Street, din România, şi toţi erau impresionaţi de levierul de 1/10 aceasta însemnând cum poţi cumpăra de 30000 dolari cînd ai doar 3000 pe cont. Agenţia de publicitate care mi-a organizat evenimentul mi-a sugerat ca după ce vom termina chermeza de la Intercontinental, să mă duc într-un show televizat şi să-mi prezint societatea, mai ales că era ceva nou , necunoscut pentru romanul de rând care se chinuia încă să investească în acţiunile de la BVB.

Aşa am ajuns, la sugestia lor, să fiu invitat la Marius Tucă show. Invitat era un mod de a spune, pentru că invitaţia m-a costat 10000 de dolari şi mare a fost surpriză când am văzut că plata se face, nu la antena 1, ci în contul firmei de producţie deţinute de Tucă. A două zi după emisiune , am aflat şi că preţul pentru a fi invitat nu era fix ci depindea de puterea de cumpărare a invitatului , al meu cred că a fost enorm dar, deh, numele de Wall Street aducea şi o anumită inflaţie, doar nu era să fie ca şi preţul napolitanelor Joe. Prietenul Mircea Dinescu m-a făcut a două zi cu ou şi oţet pentru că, dacă i-aş fi spus, aş fi redus preţul la 2000 şi el s-ar fi ales cu jumătate din bani ca para-ndărăt de la Marius Tucă.

Emisiunea a avut încă doi invitaţi în afară de mine, pe Ilie Şerbănescu şi pe Adrian Vasilescu. Deşi a costat cât un Cielo, a trebuit să accept doar jumătate din timpul ei, pentru simplul fapt că în Irak mai murise un român şi asta era o ştire de breaking-news. Nu vă închipuiți că emisiunile unde eşti invitat contra cost sunt aranjate. Nu am ştiut întrebările şi nici măcar nu mi-aş fi dorit. Faptul că plăteai îţi dădea doar dreptul să ajungi în direct, acolo te descurcai cum puteai. Faptul că nimic nu era aranjat , cred că ajută foarte mult moderatorul să îşi spele conştiinţa după ce îţi ceruse bani că să te invite. De fapt, ce aş putea să-i reproşez lui Tucă, mi-a tăiat factură pe firma lui de producţie deci, pentru el era că o publicitate mascată. Totuşi , în timp, acesta tehnică empirică de a taxa invitaţii s-a dezvoltat şi s-a rafinat astfel încât s-a transformat în şantaj.

Am plătit doar de două ori în viaţă mea invitaţiile la TV, la Antenă şi la TVR cu Chirieac şi Burtea. La TVR se lucra cu cashul la purtător , nu se complicau la vremea aceea să-şi facă firme şi să taie facturi. Emisiunea a avut un mare succes de audienţă, ceea ce l-a determinat pe Tucă să mă felicite şi apoi să încerce să mă reinvite , de dată asta pe gratis. Am pus condiția să-mi fie returnați cei 10000 dolari, de la emisiunea precedentă. El nu a acceptat, eu nu am cedat, cu timpul a renunţat să mă mai invite.

Al doilea voiculescian cu care m-am intersectat a fost Bogdan Pascu. El a lucrat cu soţia mea la Citroen, la Tăriceanu. Cum Pascu a fost prins cu mâța-n sac, Tăriceanu l-a dat afară. Pascu era tată de cîteva luni şi cum avea un salariu mai mare decât al soţiei, a profitat de legea vremii şi a intrat el în concediu de maternitate, spre disperarea lui Tăriceanu, care a trebui să-l plătească încă o bună bucată de vreme. Pascu a plecat de la Citroen cu secretara lui Tăriceanu, lăsându-şi nevasta cu un copil de cîteva luni în brațe, şi fără posibilitatea de a intra în concediu de maternitate.

Odată plecat a intrat în politică la Partidul Umanist – adică  la Voiculescu – şi, culmea ironiei, a ajuns viceprim-ministru în guvernul Tăriceanu. Soluţia imorală nu a fost doar pentru Băsescu, ci şi pentru Tăriceanu, care trebuia să-şi suporte fostul angajat oneros în dreapta lui la fiecare şedinţa de guvern. Iţele şi compromisurile politicii româneşti vor crea de-a lungul timpului multiple situaţii penibile şi hilare. Povestea lui Pascu nu este decât lema teoremei care spune că în politică ajung doar acele persoane care nu se pricep la nimic.

Al treilea străjer al varanului este o femeie dar, de departe, studiul de caz cel mai spectaculos. N-am înţeles niciodată de ce politicienii români nu au luat exemplu de la occidentali, că ţiitoarele nu trebuie să ajungă niciodată să-ţi ţiuie la ureche pe holurile instituţiilor statului. Propulsată de Mugur Isărescu din purtătoare de cuvânt direct în sfera “marii finanţe” româneşti, această doamnă a avut o carieră fulgurantă care continuă şi în ziua de azi. Deşi, de departe, Elena Udrea este paroxismul acestui fenomen, ea a avut două deschizătoare de pârtie nu mai puţin celebre: Corina Creţu şi Gabriela Firea.

Deşi nu mai doream să am de-a face cu trustul Intact, după ceva vreme, lăcomia mea de popularitate şi faima m-au determinat să accept o propunere a lui Radu Preda de la Săptămînă Financiară. După ce mi-a garantat că articolele mele nu vor fi modificate nici măcar la nivel de virgulă, am acceptat să scriu câte un comentariu economic în ziarul tinerei speranţe financiare a lui Dan Voiculescu, Gabi Firea. Lucrurile mergeau destul de bine, neavând nicio tangenţă cu Doamna, eu îi dădeam textele direct lui Radu Preda. Era în perioada scandalurilor cu Rompetrolul lui Dinu Patriciu şi la un moment dat am scris un text entuziasmant pentru editorii mei “Petrolul lor şi petrolul nostru”. Cum doamna Firea modera o emisiune financiară tip monolog, am fost solicitat să-mi citesc textul care deja avusese o importantă audienţă în Săptămână Financiară. Mi-au trimis o echipă de operatori la mine în birou, care m-au înregistrat declamându-mi propria creaţie. A fost ultima dată când am acceptat ceva înregistrat.

Surpriza a venit când am vizionat emisiunea care s-a numit… Petrolul lor şi petrolul nostru. Gabriela Firea şi-a însuşit textul, toată emisiunea a fost doar textul meu citit de vedetă voiculesciană fără nicio referinţă la autor. Am telefonat protestând politicos, atât la Radu Preda cât şi la Gabriela Firea. Mi s-a răspuns nonşalant că odată publicat în ziarul trustului, textul devine proprietatea lor şi pot face cu el ce vor. La întrebarea: ”atunci de ce a fost nevoie să mă înregistraţi citindu-mi textul, dacă oricum doreaţi să-l plagiaţi?”  mi s-a răspuns că astfel îmi pot dovedi că aş putea deveni o vedetă a antenelor dar, doar dacă aş accepta câteva compromisuri. Recunosc, i-am refuzat în stil becalian şi de atunci am refuzat orice altă invitaţie sau propunere venită din partea voiculescienilor.

Analizând azi la rece, trebuie să recunosc că oricum eram într-o poziţie de forţă, deja avusesem un enorm succes la cele 7 emisiuni făcute cu Mircea Dinescu la RTV şi îmi câştigam prea bine pâinea pe Wall Street că să fiu dispus să fac orice fel de compromis. Dar dacă lucrurile nu ar fi stat aşa, nu ştiu dacă aveam aceeaşi demnitate. Vorba lui Dinică în Filantropică: “La banii tăi îţi permiţi să ai demnitate?”

Dan Voiculescu şi-a asigurat fidelitatea angajaţilor, nu atât prin salarii şi beneficii cât mai ales prin stilul de a le da senzaţia că sunt toţi nişte mici dumnezei în propria ogradă. Minciuna şi aroganța s-au propagat de la vîrf spre bază, lăsând liberă baza să-şi hiperbolizeze ura şi mitocănia. La fel și Adrian Sârbu, a transferat la bază prostul gust şi manelismul, la fel şi ceilalţi patroni de presă au încurajat orice pornire care semăna cu a lor. Onoarea nu e să faci mereu ceea ce trebuie, ci să reuşeşti să negociezi cu consecinţele. Așadar, de ce să împroști tu cu mizerii, când o pot face angajații pentru tine?

Sistemul de interviuri aranjate la televiziunile de ştiri, ca şi şantajul publicitate contra ciocul mic, s-au dezvoltat în timp fără nici o restrişte. Practica era atât de răspândită şi atât de bine acceptată de toţi încât nimeni nu îşi mai punea problema, nu de morală, dar nici măcar de legalitate. Câtă vreme am fost acţionar şi finanţator la HotNews, am primit tot felul de astfel de cereri şi mi s-au oferit contracte de publicitate, bani sau orice mi-aş fi dorit. Oamenii care mi-au făcut aceste propuneri au fost profund şocaţi de refuzul meu, încadrându-mă în categoria idioţi patentaţi. Radu Dimofte, prin Andrei Băjenariu sau Renato Neagoe, doreau ca jurnaliştii de la HotNews să abandoneze investigaţiile referitoare la afacerile lor imobiliare, ba chiar erau convinşi că primul articol critic nu e nici pe departe un început de anchetă ci doar o sugestie de şantaj şi o propunere de negociere.

Maximul acestor propuneri de mituire a jurnaliştilor de la HotNews a fost momentul când m-am trezit cu producătorii unui film care, măcelărit pe bună dreptate de Iulia Blaga în HotNews, îmi cereau să fac ceva cu critica de film. Deşi acţionar al site-ului timp de peste 7 ani, nu m-am amestecat în politica editorială şi mărturisesc că pe Iulia Blaga, critic de film, nu am cunoscut-o personal niciodată, deşi îi citeam cu multă plăcere comentariile. Ceea ce vreau să subliniez însă, e că toate acestea s-au putut întâmplă doar pentru că eram o persoană independentă financiar, care nu avea afaceri cu statul şi care nu participase nici măcar la o singură licitaţie publică. Pe de altă parte, nu pot să spun că nu eram la fel de lacom ca şi cei  care mă înconjurau. Nu banii erau importanţi pentru mine, ci puterea, faima şi celebritatea. Şi, credeţi-mă , astfel de lacomii nu se pot ignora.

***

Dacă suntem impresionați de agoniseala lui Dan Voiculescu, este doar pentru că acest personaj nu a avut bunul simț să stea în umbră.

Vă voi povesti și cum stau lucrurile cu lăcomia multinaţionalelor şi mai ales cu lăcomia secolului, piaţa produselor subprime la care am participat  prin crearea algoritmului Abacus.

Honni soit qui mal y pense!

(va urma)

Marea Spovedanie 28

Lacomia Tranzitiei (partea I)

”Pe lumea asta există suficientă îndestulare pentru nevoile oamenilor, dar nu şi pentru lăcomia lor”

Mahatma Gandhi

Orice schimbare de regim sau de orânduire a creat un mediu propice apariţiei marilor lacomi. Cei care au reuşit să profite de tranziţie au fost numiţi oportunişti. Prăbuşirea unui sistem aduce idealuri noi, măreţe. În timp ce marea majoritate e  prea ocupată să-şi descopere utopicele idealuri, o categorie pseudo-elitistă va asigura mereu numărul suficient de profitori care să le exploateze idealiștilor, entuziasmul și naivitatea. Orice idealist este inevitabil naiv şi orb, la ceea ce se întîmplă în jur.

Lăcomia latentă care zace în fiecare dintre noi este hiperbolizată atunci când suntem ignoraţi de cei din jur. E suficient să ne analizăm modul în care mâncăm atunci când suntem singuri şi atunci când suntem în public, mai ales când considerăm că publicul este select şi educat. Educaţia atenuează lăcomia tocmai prin faptul că ne determină să asimilăm  obiceiuri de bun simt pe care ajungem să le respectăm din inerţie.

Altfel, omul este un animal de pradă, lacom prin definiţie care îşi atenuează poftele pe măsura educaţiei primite. Dacă suntem însetaţi şi intrăm singuri în casă mulţi vom bea din sticlă, dacă la fel de însetaţi vom intră într-un restaurant de lux ne vom abţine şi vom aştepta paharul impus de civilizaţie.

În zilele noastre, lacomul devine mai rapace atunci cînd cei din jurul său sunt preocupați cu nobilele idealuri ale schimbării orânduirii.

Tranziţiile reprezintă cel mai fecund mediu pentru dezvoltarea amplă a lăcomiei latente din noi. Din fericire, la fiecare tranziţie, idealiştii sunt mult mai numeroşi decât oportuniştii; o fericire astenică însă, deoarece cu cît tranziţia se va prelungi mai mult, cu atât oportuniştii lacomi se vor instala mai bine în noua societate. Istoria ne-a dat exemple uimitoare.

În Germania anilor 20, Gunther Quandt şi familia sa deţineau doi dintre cei mai importanţi piloni ai economiei germane: automobilele BMW şi bateriile Varta. Gunther se căsătoreşte a două oară cu Magda. Deşi profund îndrăgostit, aceasta îl părăseşte în 1929. La doar 2 ani distanţă, Magda devine Frau Goebbels, viitoarea mamă eroină, emblemă propagandei naziste.

Oportunist şi lacom, Gunther, făcând abstracţie de faptul că încă o iubea pe Magda, prinde din mers trenul nazist abia instalat la putere şi ajunge în câţiva ani, stâlpul industriei de armament a lui Hitler. Mii de prizonieri, deportaţi şi evrei, vor muri în fabricile toxice care produceau bateriile Varta. Se povesteşte că Gunther însuşi calculase speranţa de viaţă în fabrica de baterii la maxim 14 zile şi avea grijă că lunar Goebbels să-i furnizeze înlocuitori. La Varta au murit mai mulţi muncitori decît în lagărul de la Buchenwald.

După capitularea Germaniei, Gunther Quandt nu numai că nu a fost încarcerat ani grei ca şi ceilaţi industriaşi care l-au sprijinit pe Hitler( vezi Krupp sau cei de la IG Farben), dar a reuşit să-şi recupereze toate proprietăţile, inclusiv fabricile de baterii Varta. Varta făcuse bateriile celebrelor rachete V1 şi V2, precursoarele rachetelor cosmice de după război. După mai puţin de doi ani de internare, în 1948 Gunther este declarat de tribunal simpatizant nazist şi doar atât. Eliberat şi pus în toate drepturile, Gunther are înţelepciunea să se retragă, lăsându-şi cei doi fii să conducă imperiul. Astfel, uzinele BMW, profitând de uriaşele profituri ale familiei, făcute în timpul războiului cu preţul a zeci de mii de vieţi, vor continua să se dezvolte liniştite, ajungând astăzi emblemă economiei germane, o societate respectată.

În tot acest timp, familia Quandt nu s-a dezis de regimul nazist dar nici nu apare în public şi refuză orice fel de interviuri sau conferinţe de presă. Cu siguranţă că experienţa câştigată după cele două tranziţii cărora le-au  supravieţuit, le va asigura teren stabil pentru următoarea tranziţie germană și nu-i va prinde pe picior greşit. Lacomi, dar discreţi, profitând de faptul că tinerii germani ignoră cine sunt proprietarii bolizilor BMW, membrii familiei Quandt sunt pregătiţi să se înfrupte şi din oportunităţile unei viitoare tranziţii.

Astăzi, familia Quandt e condusă de nora lui Gunther, care continuă să păstreze o discreţie totală asupra afacerilor şi scandalurilor familiei. Johanna a fost şi rămâne cel mai mare sponsor al partidelor politice. Deşi pion important în sprijinirea liderului bavarez Franz Joseph Strauss, fondatorul CSU, aripa CDU în Bavaria, Johanna nu a ezitat să-i sprijine la fel de mult pe socialişti, iar cu doi ani înaintea crizei petroliere a vândut guvernului din Kuweit pachetul de 10% deţinut la concurentul  Daimler-Benz.

Angajaţii societăţilor deţinute de Quandt au fost cu precadere evrei, victime ale cruzimii naziste, şi doar ei pot apărea în lumina reflectoarelor. La 70 de ani de la terminarea războiului , memoria nu trebuie reîmprospătată. Deşi cei doi fii ai lui Gunther au avut multiple mariaje cu foarte mulţi copii rezultaţi din ele, acţiunile grupului BMW sunt şi astăzi în proporţie de peste 45% în mâna membrilor familiei, care continuă să păstreze controlul total asupra tuturor afacerilor, spre deosebire de celelalte mari grupuri industriale germane unde proprietatea s-a disipat şi de cele mai multe ori a trecut chiar şi graniţele Germaniei. Familia Quandt rămâne şi astăzi un model de lăcomie dusă la paroxism, lipsită de orice umbră de morală sau de principii.

În România comunistă, după marea industrializare ceauşistă din anii 70, datoriile acumulate şi investiţiile făcute fără cap l-au obligat pe Ceauşescu să accepte să lase din mână controlul total al rezervelor valutare. FMI ul şi băncile străine creditoare, nereuşind să îşi recupereze banii împrumutaţi lui Ceauşescu în perioada cacealmalei politice ( în 1968, după ce a refuzat să intervină în Cehoslovacia şi a criticat tancurile lui Brejnev, care au înăbuşit Primăvara de la Praga, Ceauşescu a beneficiat de o imensă popularitate în vest, de care a profitat din plin, aducând tehnologie de vârf pe banii împrumutaţi cu uşurinţă de vestici. )

În presa anilor ’80, occidentalii au numit acţiunile lui Ceauşescu marea cacealma politică din blocul Tratatului de la Varşovia și au instaurat la mijlocul anilor 70 un embargo bancar României. România nu mai putea  să-şi folosească conturile ei din străinătate şi orice încasa era imediat confiscat de creditori.

Generalul Pacepa îl sfătuieşte atunci pe Ceauşescu să înfiinţeze societăţi cu capital mixt, unde oamenii securităţii, adică atât agenţii din străinătate cât şi structurile interne, să deţină controlul. Aceste societăţi nu mai erau entităţi ale statului român ci societăți occidentale private. Tot comerţul exterior era desfăşurat prin ele, România putând  încasa astfel valută pe ceea ce exporta, fără a avea grijă embargoului.

Aceste societăţi deţineau foarte multe conturi în Elveţia şi astfel, banii lor puteau ajunge uşor înapoi în ţară. Pacepa intuise ceva mai mult însă. Securitatea lui Gheorghiu Dej, construită  pe modelul rusesc al NKVD-ului şi condusă de Alexandru Drăghici, s-a bazat pe agenţi racolaţi din mediul ţărănesc şi muncitoresc, fără şcoli şi fără educaţie. Aceştia trebuiau să lupte cu duşmanul intern, intelectualitatea burgheză, nu aveau afinități cu occidentul, în anii 50 şi 60. Pacepa înţelege că nu poate ieşi la atac în occident cu plugarii lui Drăghici şi racolează tineri isteţi de la ASE, cu dosare sănătoase, cei mai mulţi fiind colegi cu propria-i odraslă.

Promoţiile 1973-1975 cuprind tinerii lupi ai structurilor financiaro-securiste create de Pacepa în anii 70, viitorii stâlpi ai economiei de tranziţie. Crescent, Banca Română de Comerţ Exterior, Metalimportexport sau Tehnoforestexport au primit cadre tinere noi, racolate de pe băncile facultăţii, care aveau să ajute la păcălirea embargoului şi care vor avea un rol activ în viaţa politico financiară post-decembristă. Cei mai mulţi dintre ei, Dan Voiculescu, Răzvan Temeșan, Dan Pascariu, Vlad Soare, Daniel Dăianu, Mişu Negriţoiu, Cretu sau Petroescu, au beneficiat de momentul 22 decembrie 1989 tocmai pentru că, în timp ce ceilalţi români încercau să-şi găsească noi speranţe şi idealuri, ei puteau uşor să-şi satisfacă lăcomia.

Lumea avea alte probleme atunci, decât banii societăţilor mixte aflaţi prin conturile elveţiene şi care puteau fi accesaţi fără teama că Pleşiţă sau alt cirac ceauşist ar fi băgat de seamă. Poporul sărbătorea pe străzi şi în faţă televizorului, iar câinii de pază ai securităţii şi ai banilor lui Ceauşescu erau mai disperaţi să-şi salveze pielea decât să salveze banii României, ascunşi în acele firme private create de generalul Pacepa pentru a ocoli embargoul.

Povestea cu banii lui Ceauşescu este o gogoriță aruncată poporului. Ceauşescu nu avea bani, el avea toată România. Banii existau, dar erau în acele societăţi mixte şi puteau fi accesaţi doar de câţiva agenţi SIE, cu toţii tineri şcoliţi cândva de Pacepa. În ianuarie 1990, niciuna dintre aceste societăţi nu mai avea niciun dolar în cont. Când primii ziarişti au început să caute banii lui Ceauşescu, lupii tineri începeau să saliveze pavlovian la bunurile economiei socialiste, erau capitalizați deja şi astfel începeau să guste actul 2 al tranziţiei.

***

Să încercăm o analiză a destinelor acestor oportunişti, după momentul decembrie 1989, de-a lungul tranziţiei şi de-a lungul deselor schimbări de imagine în ochii românului. Din 1990 fiecare a acţionat pe cont propriu încercând însă, să nu-l deranjeze pe celălalt. La fel ca şi Gunther Quandt nu s-au dezis de sistemul care i-a creat. Unii au fost mai discreţi, alţii şi-au dorit putere, ba chiar puterea absolută, toţi şi-au satisfăcut însă din plin, lăcomia.

Marea Spovedanie 27

Oda partidului Antenist

Zece membri umanisti
Visau spaga noua;
Unu-a luat-o si n-a zis…
Si-au ramas doar noua.

Noua membri umanisti
Faceau bani din copt;
Cand la loto au pierdut
Au ramas doar opt…

Opt membri umanisti
S-au pus iar pe fapte:
ICA ei au cumparat…
Si-au ramas doar sapte.

Sapte juni conservatori
Dau bacsisuri grase;
CNA au inmuiat…
Si-au ramas doar sase.

Sase membri antenisti
Tot urlau lozinci;
Mugur a urlat gresit…
Si-au ramas doar cinci.

Cinci tovarasi de partid
Dau cu subsemnatu’;
Chirieac s-a tot semnat…
De-au ramas doar patru.

Patru membri antenisti
Vorbesc intre ei
Badea a vorbit prea mult
Si-au ramas doar trei.

Trei membri antenisti
Nu mai vor razboi;
Gadea s-a facut mason
Si-au ramas doar doi.

Doi membri conservatori
Luminau catunul.
Unul chiar s-a curentat…
Si-a ramas doar unul.

Un membru conservator,
Cel mai lamurit,
A plecat la tribunal
Si n-a mai venit…

Zero membri antenisti
Lupta pentru pace
Caci partidul lor maret
Stie el ce face!

MORALA. LUI FELIX
Cu fata spre securisti
Si cu curul spre basisti,
Nu e greu de presupus
Ce-o sa-ti intre din apus.

Cristian Sima, parodie, 8 august 2014

Marea Spovedanie 26

vineri, 21 septembrie 2012

Game over! E greu să accepţi că jocul s-a terminat. În 1996, George Soros îmi spunea:  „Cel mai important lucru în lumea financiară e să exişti,  să fii în piaţă! Nu contează cât ai câştigat sau cât ai pierdut, trebuie să poţi continua”.

Toată noaptea răscolisem conturile, nu mai era aproape nimic. În conturile WBS România erau toţi banii şi toate acţiunile clienţilor. Acolo, fiecare îşi semnase tranzacţiile efectuate,  nimeni nu era discreţionar. De fapt, pe WBS România,  toţi erau câştigători.

Nenorocirea era la Goldman Sachs CMC. În afară de clienţii nediscreţionari,  mai erau doar 40 000 dolari. Luni, Veneto-Banca urma sa-mi crediteze 100 000  Euro (pusesem garanţie, o casă) . Era primul credit pe care îl luam în România şi ştiam deja că-l voi folosi doar pentru a mai plăti  nişte clienţi.

În Elveţia, nici WBS Holding, nici eu, nu aveam mai mult de 100 000 de dolari şi, oricum urmau să pice cărţile de credit. Nu blocasem cărţile clienţilor.  Ocrelli, bancherul elveţian, nu ştia că sunt falit şi obţinuse cu uşurinţă de la conducerea BSI, nu doar amânarea ultimei facturi de la cărţile de credit, dar şi o extindere a limitei de credit. Aveam, de peste 16 ani, o imagine de bun platnic si asta mă recompensa acum. Dar, ce folos?

Ar mai fi o şansă, Angelo, care urmează să sosească la București, miercuri. Dacă nici Angelo nu vrea să mă ajute, îmi rămâne doar să accept propunerea lui Hrebenciuc sau a lui Dimofte.

Hrebenciuc comunică simultan,  pe trei voci: a lui, a lui Predoiu sau, mai nou, a viitorului său cuscru, Noapteş, care era ultimul apărut lângă cazanul fierbinte în care mă zbăteam de peste o lună. Îşi făcuse apariţia la partidele de golf de la clubul diplomaţilor, ca prieten al lui Tatulici şi cunoscut al lui Cătălin Predoiu.  Ştiam că avea un dosar cu matrapazlâcurile de la CFR călători, dar habar n-aveam că are vreo legătură cu Hrebenciuc.  După o partidă de golf, mi-a spus  direct: “Eu ştiu tot ce ţi se întâmplă şi pot să te-ajut.”

Am preferat să nu înțeleg, ca să obțin câtva timp în care să pot distinge dacă în declarația lui erau două idei principale, care aveau aceeași importanță, sau acel  ”pot să te-ajut” era doar o consecutivă care cerea un preț.

Aproape întotdeauna, combinațiile în care se fac și se desfac jocuri de putere, au la bază ”încuscreala”. Este una dintre cele mai sigure alianțe, la ea se recurge din rațiuni  care nu au nimic de-a face cu fericirea copiilor, ci doar cu garanția protejării secretului și-a averii. Și, da, copiii celor doi, Noapteș si Hrebenciuc, urmează același ritual deloc sfânt, doar util.

Încercam să mă agăț de aspectele obscure din viața lor, de orice, pentru a avea un argument cu care să mă prezint și să asist la propria mea sacrificare. Noapteș fusese numit de Tăriceanu la CFR Călători, în 2005, și fusese dat afară de Berceanu, în 2009. Cum la Hrebenciuc fusesem dus de Cătălin Predoiu, ajunsesem de mult la concluzia că toți sunt amestecați si încâlciți în interese și afaceri, încât, nici măcar o minte de analist cum e a mea, nu avea cum să-i deslușească.  Mă bazam doar pe intuiție, am realizat că nu mai era timp pentru calcule și analize. Mă aflam în situația înecatului care nu mai apelează la nimic și care are la îndemână doar instinctul de supravietuire.

Privind retrospectiv, după aproape doi ani, cred că tot ce-am făcut din acel moment a fost mult mai inteligent decât tot ceea ce m-ar fi putut sfătui cineva să fac.

S-au scris tratate lungi și detaliate, despre cum ar trebui luate deciziile importante, despre managementul riscului, despre comunicare și despre planurile de back-up. Cred însă că sunt ca apa sfințită; nici nu strică, dar nici nu ajută. Dacă am considera  în fiecare moment al vieții când suntem puși să alegem, că alegerea noastră este de fapt o decizie ultimă de supraviețuire și ne-am baza exclusiv pe instinct, deciziile noastre ar fi mult mai bune.

Cicero spunea că ”înțelepții sunt conduși de rațiune, marea majoritate e condusă de experiență, proștii de necesitate și brutele de instinct”. Într-o societate în care capitalul domină înțelepciunea și în care supraviețuirea nu este o selecție naturală a valorii, ci a forței, instinctul brutei are mult mai multe șanse de izbândă. De la începutul secolului XX, forța brută a făcut legea. Orice brută învinsă a fost înlocuită de alta. E drept, în timp, brutele s-au educat, cizelat, sau poate doar s-au spoit cu poleială de gentlemeni. Brutalitatea propagandei făcute de mass-media e mult mai nocivă decât tancurile lui Hitler sau gulagurile lui Stalin. Viitoarea revoltă a umanității va fi împotriva a ceea ce ni se spune și nu împotriva a ceea ce ni se face. Atracția masivă a unora pentru teoriile conspiraționiste nu e altceva decât o timida revolta instinctivă împotriva bombardamentului informațional. Instinctul de supraviețuire ne hiperbolizează forța fizică și, în același timp, ne atrofiază sentimentele. În dimineața aceea frumoasă de toamnă am devenit instinctiv. Viteza mea de reacție s-a dublat. Faptul că nu mai analizam nimic mă făcea brusc mai puternic.

***

Am hotărât să iau toată arhiva și s-o trimit peste graniță. La urma urmei, era arhiva unei societăți străine – WBS Holding – pe care o puteam deține legal, oriunde în Europa. Păstrasem o copie după fiecare transfer bancar făcut la- și de la WBS, precum și o copie după orice operațiune bancară sau bursieră făcută de clienți, de pe conturile lor si către ele. Am rămas surprins câte hard-discuri și câtă hârtie cuprindea arhiva, am avut nevoie de o dubă. Am mulțumit în gând  regulatorilor britanici și americani care mă obligaseră să păstrez, atât pe format electronic cât și pe suport  de hârtie, toate tranzacțiile și toate informațiile referitoare la acestea.

Din acel moment nu am mai avut încredere în nimeni și cred că nici nu vreau să-mi revin. Toată viața m-am concentrat pe ideea că e important să-i prezinți și să-i pretinzi încredere, din primul moment, oricărei persoane cu care intri în contact. Dacă încrederea acordată era înșelată, o retrăgeam, dar fără explicații. Era și un fel de mândrie în aceasta strategie, ajungând la concluzia ca am avut mai mult de câștigat decât de pierdut. Astăzi nu mai gândesc la fel.

Trebuia să găsesc punctele vulnerabile ale dușmanului și să mă folosesc de ele. Le-am identificat imediat: Noapteș – pentru Hrebenciuc si Renato Neagoe – pentru Dimofte.

Noapteș era în Bulgaria, la un turneu de golf. Am plecat imediat acolo. Era un moment bun, el era relaxat iar eu, avid de amănunte.

Pâna atunci, încasasem lovitură după lovitură, încercând doar să mă apăr. La fiecare lovitură făceam o concesie si promiteam un compromis. Cu o săptămână înainte, vândusem Hotnews fără să realizez că era singura mea armă. Eram un artist al comunicării, dar aveam nevoie de o portavoce. Nu folosisem niciodată Hotnews pe post de instrument de manipulare. Nu mă amestecasem niciodată în politica editorială. Eram doar un finanțator și aveam un loc unde puteam să public orice, necenzurat și fără să dau socoteală sau să fac compromisuri. Eram încă foarte popular si, mai ales, eram credibil. Încă. Peste exact două săptămâni, credibilitatea mea avea să fie zdruncinată și aveam să înțeleg că cea mai mare greșeală a fost să vând  portavocea Hotnews.

Ei însă nu știau că nu eu  trag sforile la Hotnews și asta-i făcea circumspecți. Loviturile decisive le-am primit exact după vânzare, până atunci se antrenaseră, doar.

La turneul din Bulgaria erau prezente multe persoane publice cu care mă întâlnisem deseori până atunci, deci nu trebuia să mă concentrez doar pe Noapteș. Se pare că erau încă mulți interesați de serviciile mele, pentru că, deși am jucat execrabil, m-am trezit și cu un premiu pentru “cea mai promițătoare speranță”. Turneul era organizat de români si premiat de români. Poate nu vă vine să credeți, dar era un turneu la fel de corupt ca și societatea în care trăiam, cu diferența că era îmbrăcat în alb-orbitor.

Toate personalitățile publice au fost premiate. Nu se putea altfel , toată lumea trebuia sa fie mulțumită. Tatulici trișase, punctând câte o lovitură mai puțin la fiecare gaură, dar asta chiar presupunea un premiu. Nici Mișu Negrițoiu nu putea să rămână fără premiu, organizatorii având grijă ca orgoliul fiecăruia dintre ei să țină în mână câte un premiu. Golful e un joc pentru gentlemeni, în Bulgaria a fost un joc de gentlemeni spoiți în alb, dar nesplați pe mâini.

Ca de obicei, evenimentul cel mai important al turneului a fost cina de sâmbătă seara și, tot ca de obicei, mi-a fost foarte ușor sa devin atracția principală și interlocutorul preferat de marea majoritate a invitaților. Am spus glume tonice, am ținut speech-uri, am cântat la pian și am dansat rock, repertoriul standard care funcționează la orice petrecere populată de așa-zisul jett-set bucureștean. Toate petrecerile bucureștene se bazează pe trei tipuri de invitați: potenții puterii politice, care vin pentru a-și etala agoniseala departe de ochii plebei, potenții puterii economice, care vin să-și etaleze obiectele de care nu au nevoie, cumpărate cu bani pe care încă nu-i au, pentru a impresiona persoane pe care nu le iubesc, plus câțiva animatori, de obicei intelectuali săraci dar simpatici pentru a da ceva sare si piper glazurii dominante create de primele doua categorii, dar fără a asigura echilibrul.

Dacă dorești să fii atracția serii, e suficient să ieși din aceste trei tipare. Noapteș, aflându-se prima oară la o reuniune mondenă la care eram și eu prezent (nu cred ca am fost la mai mult de zece reuniuni mondene în ultimii 10 ani și, cu cât refuzam mai multe invitații,  cu atât  mai des eram chemat), a fost impresionat ca un copil.

Din acel moment mi-a fost foarte ușor să înțeleg anumite lucruri.  Noapteș  nu prea înțelege ce e cu războiul de pe bursă si de pe sifuri**. Este lunecos, dar se manifestă astfel în mod inconștient. Mi-a dezvăluit care sunt mișcările viitoare și care sunt interesele cele mai importante.

Mă așteptam la cine știe ce scheme inteligente, la un plan serios de afaceri, la o strategie. Toți își doreau bursa din Sibiu, WBS România si calitatea de market maker. Nu înțelegeam de ce,  nu păreau că s-ar pricepe la ceva în domeniul asta si nici n-ar fi putut să-și agațe cele două societăți pe manșetele cămășii, ca pe niște butoni scumpi,  sau ca pe niște amante tinere și decorative. Și atunci? Cu ce-i deranjasem? Ei nu pot fi invidioși pe lucruri nemateriale. Nu mă amestecasem în nici o afacere cu statul, nu participasem la licitații, nu făcusem concurență nimănui, bursa fiind apanajul a 2-3000 de sinucigași care-și pierdeau câte ceva din economii, contra unei doze de adrenalină, ceva mai rafinată cultural decât adrenalina de la un cazino sordid din București. Nu mă amestecasem nici măcar în jocul de-a sifurile, unde mulți politicieni aveau interese și unde se cumpărau și se vindeau societăți cu capital de stat. Încercasem o candidatură la Sif Oltenia , la Dinel Staicu, dar pierdusem fără drept de apel alegerile în fața fostului  comunist,  care avusese chiar umorul să declare după victoria zdrobitoare că, fără acele alegeri, el, un fost milițian, nu ar fi avut niciodată șansa să concureze cu un fost profesor universitar de matematică. Până la momentul discuției cu Noapteș, în Bulgaria, nu înțelesesem nici de unde mi s-au tras belelele , nici ce au de câștigat dacă mă aduc în genunchi, implorând milă si indurare.

Și fusese atât de simplu…

Marea Spovedanie 25

intermezzo

June 20, 2014 at 2:29pm

Speranta

Am fost deseori intrebat ce sper?Ce sper de la un examen?Ce sper de la o afacere?Ce sper de la un prieten?Ce sper de la copil?Ba chiar si ce sper de la un dusman.

Formularile cele mai des intilnite sunt de tipul :ce sa mai speri de la ei?Sau si mai des:nu poti avea decit sperante desarte?

Pe de o parte, speranta ne tine in viata, ne face sa supravietuim, ne determina sa ne mobilizam si poate cel mai important lucru, ne determina sa gindim, si implicit, sa existam.Speranta e deopotriva apanajul optimistilor si al pesimistilor.Cea mai intilnita speranta, speranta in mai bine, e deja caduca.

Pe plaiurile noastre, mioritice, speranta e un paradox. Mai grav, dupa 23 august 1944, speranta s-a confundat cu utopia.

Ce spera oamenii in ziua de azi?

Degradarea cotidianului a dus deja la o speranta conservatoare. Speram sa nu fie mai rau. Speram sa avem liniste. Speram sa nu ne pierdem privilegiile, avantajele cucerite, speram sa nu ne pierdem linistea.Paradoxal, speranta in linistea cotidianului ne face agitati. NU speram in normalitate pentru ca, de peste 75 de ani, nu am avut normalitate.  Nu speram in justitie, pentru ca nu am avut justitie. Nu speram in meritocratie pentru ca nu am meritat nimic. Nu speram intr-o economie liberala pentru ca nu suntem liberali. Nu speram intr-o piata libera pentru ca nu suntem liberi.

Emil Cioran spunea ca: “a spera inseamna a dezavua viitorul”. Deci, daca tot vedem un viitor sumbru in orice, de ce nu-l dezavuam?

Simplu, ca sa dezavuam ceva, ca sa speram ca viitorul previzibil e o minciuna, ar trebui sa ne implicam. Daca speram sa ne iasa o afacere , ne implicam.Daca speram ca propriul copil sa aiba sanse in viata , iar ne implicam. La orice speranta materiala ne implicam. Atunci de ce oare nu ne implicam si spiritual, si civic? Pentru ca nu avem un ideal.Atingerea unui ideal e singura speranta cu implicare totala. Idealurile de la 1848 sunt desuete. Idealurile comuniste la fel.

Idealul normalitatii nu e desuet. Normalitatea presupune dreptate, concurenta loiala si respect reciproc. Si…inainte de toate, presupune toleranta si lipsa orgoliului exacerbat. Idealul asta presupune sa-i ascultam pe cei de linga noi, presupune o autocritica tacita, presupune o autoevaluare si nu o evaluare a celor din jur. Presupune decenta, umor si autoironie. Nu trebuie sa acceptam opiniile contrarii, dar e musai sa le analizam. Numai idiotii nu isi schimba propriile opinii.

Cea mai frecvanta intrebare pe care am primit-o in ultima vreme este:de ce te spovedesti?Ce speri sa obtii cu spovedaniile tale?Recunosc ca aceste intrebari mi-au sporit dubiile si nu am reusit sa dau un raspuns care sa ma multumeasca. Poate nu e intimplator ca cel mai bun raspuns, cel mai aproape de crezul meu, l-am gasit tot la Cioran:« On ne devrait écrire des livres que pour y dire des chosesqu’on n’oserait confier à personne.  »

“Nu ar trebui sa scriem carti decit pentru a spune lucruri pe care nu avem curajul sa le impartasim nimanui”

Genialitatea retelelor de socializare e tocmai posibilitatea de a putea impartasi lucruri pe care nu le putem spune nimanui. E o posibilitate de care beneficiem toti, culti sau ignoranti, talentati sau nu.Din aceste impartasanii se va naste un ideal.Acel ideal ne va face sa ne implicam.

Cred in idealul care va aparea, cred apriori.Sper ca vom reusi cu totii sa-l impunem, si sper ca vom avea in curind o Romanie NORMALA.

20 iunie 2014

Cristian Sima